Dragoste ca-n filme

Frateeeeeeeeeee! Dragostea nu e ca in filme! Niciodata!

Cati oameni ati vazut voi alergand dupa taxiuri cu un buchet imens de flori in mana? Cati oameni ati vazut sa plateasca un avion sa scrie pe cer “Te iubesc X!” Cati oameni ati vazut sa strabata mari si tari pentru a-si cere scuze? Cati oameni ati vazut sa renunte la serviciu pentru a fi cu persoana iubita? Cati? Ca m-apuca nervii!

Atunci care mai e rostul filmelor astora siropoase? Sa ne arate ceea ce nu vom trai vreodata? Sa ne arate ca de fapt suntem niste fraieri usor de impresionat si usor de manipulat. Sa ne arate de fapt ca este o discrepanta atat de mare intre ce arata ei acolo si ce se intampla cu adevarat. Nu m-am uitat la un astfel de film de curand, doar mi-a trecut prin minte exact acum ca noi astia care nu jucam in filme suntem cam lipsiti de idei asa.

Adica nu am vazut pe nimeni sa alerge prin ploaie dupa alta persoana, sa o ia in brate, sa-si ceara scuze si apoi sa se pupe si sa traiasca fericiti mult timp dupa aceea. N-am auzit sau vazut asemenea fapte marete. Dar ar putea exista, nu? Daca ne-am folosi imaginatia am putea face si noi gesturi din astea frumoase si nebunesti.

Nu, nu vorbesc despre faptele marunte, despre cadouri si mici surprize dragastoase. Nu! Vreau sa vorbesc despre fapte cu adevarat semnificative. Ar fi frumos, ar insemna ca nu ne e frica sa ne aratam dragostea fata de o persoana, ca nu ne temem de cei din jurul nostru. Dar se pare ca ne temem…

Am auzit si eu destule cuvinte frumoase, am avut parte de momente speciale insa intotdeauna lipseste neprevazutul. Ar trebui sa avem curaj sa facem mai multe lucruri spontane, ar fi mai palpitant totul. Ar trebui sa ne luam iubitii / iubitele de mana si sa ii ducem in locuri frumoase, sa nu le dam ragaz sa isi faca bagajul, sa evadam alaturi de ei si sa intensificam tot.

De altfel, ceva ce ma enerveaza la culme e ca de obicei ne aratam mai afectuosi la ocazii speciale. Frate, nu e nevoie sa fie Valentine’s Day (care apropo e o prostie, mai avem sa sarbatorim 4 Iulie si ne americanizam), sau zi de nastere, sau Craciun sa aratam persoanei de langa noi cat de mult o apreciem. Fiecare zi sau orice zi e un prilej de a face toate astea. Daca as putea, as lua pe acel cineva de mana si i-as propune sa hoinarim prin lume. Asta daca as fi multimilionara. Insa ideea e alta. Nu trebuie sa fac inconjurul lumii ci doar sa am vointa sa fac astfel de lucruri.

Da, probabil multi ne-am gandit la astfel de lucruri dar nu am incercat sa le punem in practica. Dar haideti macar sa ne oprim pe strada si sa ne pupam vreo 10 minute cu cel de langa noi fara sa ne pese de nimeni, haideti sa il asteptam seara acasa cu ceva nou, haideti sa incercam sa ii indeplinim cele mai arzatoare dorinte, haideti sa ii aratam ca il iubim in cel mai inedit mod posibil. Sentimentele sunt facute pentru a fi aratate, sunt facute pentru a ne umple sufletul. Haideti sa le scoatem la lumina, macar din cand in cand. Haideti sa le traim la intensitatea lor adevarata, fara a fi nevoie sa le cenzuram.

As vrea sa putem face fiecare dintre noi propriul nostru film. Sa creem propriul nostru scenariu, fiecare dupa preferinte. As vrea sa vad cat mai multi oameni indragostiti pana peste cap.

Vise si orgolii

Fiecare om are visele lui. Ale mele poate indraznesc sa treaca anumite limite… dar de asta sunt vise, nu? Insa ce nu inteleg eu e de ce oamenii din jurul tau aleg sa iti spuna ca asa ceva nu e cu putinta. Nu aspir sa fiu Bill Gates (in primul rand ca nu ma duce capul atat de mult) insa mi-ar prinde bine un sprijin, nu un zambet sarcastic.

Oricum, toate astea ma ambitioneaza, pentru ca in primul rand stiu ce pot. Daca unul si altul aleg sa ma demoralizeze atunci nu pot decat sa-mi vad mai departe de treaba mea. Stiu, de altfel, ca toate lucrurile pe care le fac, ar trebui sa le fac strict pentru mine, fara a demonstra altcuiva ceva. Adica uit esentialul daca fac un lucru strict pentru a da peste nas altuia.

Pana la urma toti avem aspiratii, cu totii ne dorim sa ne depasim conditia si mai stim ca trebuie multa munca pentru asta. Pe langa asta, pe langa munca, pe langa incercari nenumarate, pe langa esecuri ar fi mult mai usor sa avem si un sprijin, moral in primul rand. Pentru ca altfel te trezesti dimineata langa o persoana care stii ca te apreciaza, care crede in tine, care iti vrea binele. Altceva este sa te trezesti fiindu-ti rusine de gandurile si incercarile tale.

E mai usor sa faci totul pe fata decat sa te ascunzi. De asta zic ca atunci cand ai sustinere esti in stare de orice iar atunci cand faci totul pe ascuns e de doua ori mai greu. Si pana la urma ce satisfactie poti avea daca ti-ai atins scopul… pe parcurs este posibil sa fi uitat chiar tu ce si de ce ai inceput un anumit lucru.

Pana la urma cuvintele sunt arme puternice. Schimba multe. Eu si gura mea mare stim foarte bine. Orgoliul e o arma puternica. Letala chiar. Si in toate ambitiile astea, in tot traseul asta de parcurs orgoliul este un factor cheie. Unii sunt orgoliosi doar sa nu para ei mai prejos, sau pentru ca si-au creat o imagine si nu vor sa fie vazuti altfel. Dar stau si ma gandesc, oamenii aia stiu cu adevarat cine sunt?… pentru ca intr-o buna zi vor fi vazuti exact asa cum sunt. Cum vor reactiona atunci?

De ce aleg unii sa isi refuze unele placeri, unele vise, unele aspiratii din prostescul orgoliu? De exemplu unii aleg sa nu iubeasca pe cineva din orgoliu, unii aleg sa fie doctori in loc sa fie ceea ce isi doresc doar pentra a demonstra ca pot face un lucru, unii aleg sa nu accepte ajutor si sa se chinuie de doua ori mai mult. Si toate astea din cauza acestui sentiment din cutiuta magica a Pandorei. Ne schimbam destinele din cauza unei trasaturi de caracter. Si nu cred ca merita sa fie numita trasatura de caracter.

Am si eu un vis. Si e total diferit de tot ce am facut eu pana acum. Am fost la ASE. Am vreo trei ani la activ ca si secretara. Am fost si reporter. Insa vreau sa fac ceva diferit acum si poate parea pentru altii ceva destul de banal, insa e ceva ce mie imi place si nu ar trebui sa imi pese de ce zic ceilalti. Nu ar trebui… Insa ma gandesc la cei care sperau sa ajung vreun manager ceva, sa fiu aghiotantul perfect (cei de acasa desigur). Ma mai gandesc ca cei care iti vor binele se gandesc de fapt la lucrurile banoase si nu la lucrurile care te fac fericit. De exemplu cineva apropiat iti poate spune sa nu speri sa gasesti iubirea ci mai degraba sa ai bani. Si te gandesti ca fraieru’ de ce mai exista toate lucrurile astea spirituale, de ce nu ne apucam toti sa facem bani, bani, bani. De ce sa ne dorim iubire, familii, copii, liniste cand putem face bani, cand putem sa devenim niste oameni de cea mai joasa speta si sa pierdem si ultima sclipire de umanitate in detrimentul hartiilor astora nenorocite.

Haideti sa ne luam masini si case, bijuterii, si tot felul de nimicuri costisitiore, haideti sa facem din marcile de baza un scop in viata. Hai sa facem un scop in viata sa fim imbracati din cap pana in picioare de mai stiu eu ce creator de moda. Hai sa facem un scop din a avea cea mai smechera masina, si o vila cu nu stiu cate etaje. Hai sa etalam ostentativ cateva kilograme de bijuterii pe noi. Si asa suntem mai frumosi nu. Asa suntem apreciati. Asa suntem puternici. Dar atat de prosti, atat de ignoranti, atat de singuri, atat de saraci cu duhul, atat de orgoliosi si de seci.

Haideti sa ne culcam in fiecare seara in masina si sa ne imaginam ca este o persoana iubita. Haideti sa stam de vorba cu peretii pentru ca doar ei tin locul de prieteni. Hai sa fim snobi. Asta imi doresc si eu, sa devin un banal obiect de decor. Sa fiu orgolioasa si increzuta. Sa ma uit de sus la cei care nu au si sa ma consider privilegiata. Sa nu-mi doresc decat sa am unghiile mereu facute, sa nu stiu, sa nu ma preocup, sa nu-mi stric silueta si sa-mi pun extensii. Asta vreau, sa ma invidiati! Dar ma invidiati oare?

Pretenia :))

M-a apostrofat un prieten ca nu-i dau material sa citeasca seara. Dupa un dus fierbinte m-am decis sa scriu ceva. De obicei ma feresc sa scriu doar de umplutura, desi recunosc ca am scris de cateva ori ce am simtit pe moment si nu consider ca a fost ceva extrem de interesant. Iarasi recunosc ca nu scriu despre cine stie ce subiecte, demne de un teribil interes. Oricum sunt exigenta, mai ales cu mine. Si uite asa am facut o introducere egala cu o aberatie. Ma pricep, stiu.

Avand in vedere ca sunt intr-o stare buna o sa scriu despre un subiect apreciat de mine. Prietenia. Fara nici o suparare pentru vreunul dintre prietenii mei, primul mentionat va fi fratele meu. Genialul de frati-miu mai bine zis. Daca nu aveam un astfel de frate eram cu siguranta mult mai trista. Pe langa faptul ca m-a invatat multe prostii, mi-a pus prima tigara in gura (ca deh, doar e frati-miu), mi-a indus o gramada de cuvinte obscen de haioase in vocabular, etc (chestii din astea fratesti), el inseamna pentru mine ceea ce nimeni nu va insemna vreodata.

Daca ar fi sa detaliez fiecare bucurie, fiecare traznaie, fiecare discutie, fiecare sentiment pe care mi l-a inspirat ar insemna sa scriu aici fara sa ma opresc inca vreo 22 de ani. Cert e ca suntem foarte apropiati si ne putem spune orice. Nu exagerez cu absolut nimic. Am crescut separat si cea mai lunga perioada petrecuta impreuna este de 9 luni si continua. Abia acum un an am inceput sa locuim impreuna si desi suntem, cum e de asteptat, personalitati diferite, pana acum ne intelegem foarte bine. El e familia mea, in cel mai adevarat sens al cuvantului. Multi ne spun ca nu au mai vazut o asemenea relatie, iar asta nu face decat sa ma bucure enorm. Ar fi atatea de spus despre omul asta, iar mie mi se pare ca aici nu am scris nici macar esentialul. Oricum cateva momente petrecute alaturi de noi doi vor convinge pe oricine. Nu pot incheia decat mentionand faptul ca il iubesc extraordinar de mult.

Avand in vedere ca nu am crescut alaturi de fratele meu, evident am o persoana cu care mi-am petrecut copilaria si cu care inca pastrez o relatie extraordinara dupa atata amar de vreme. Este vorba despre prietena, fina, colega, confidenta, colega de banca, celebra Ene, G-la, etc. (avem noi mai multe apelative dar le pastrez pentru noi). Si nu vreau decat sa mentionez ceva ce voi tine minte mereu: visele noastre; sa plecam de acolo, sa ajungem in Bucuresti, sa mergem la facultate, sa continuam prietenia noastra asa cum vrem noi. Am vorbit despre asta si am avut sentimentul ala al reusite. A fost ceva de genul: “Uite ca am ajuns si in Bucuresti, suntem si la facultate si suntem inca prietene”. Ce avem noi este un fel de casnicie. Nu cred sa ne fi certat vreodata serios, sau sa fi fost invidoase, egoiste, prefacute una fata de cealalta. Suntem foarte diferite, insa cred ca asta e reteta succesului. Ea poate sa confirme. Eu sunt cu gura mare, cu nebunia aferenta iar ea e opusul (opusul insemnand nebunia ascunsa, insa existenta). Exact cum zice si ea: “D-aia ne intelegem noi bine!” Nu pot sa zic decat “Go Eneeeeeeeee!”

Urmatoarea figura ce mi-a marcat existenta se numeste Pop, si am cunoscut-o prin intermediul tovarasei de mai sus. Era vara, inainte sa incepem liceul iar la inceput mi s-a parut cam ciudatica. Va spun sincer ca asta o face unica. Sunt atatea lucruri de spus despre ea, dar cu care ea nu ar fi de acord, incat ma abtin. Cert e ca am locuit impreuna un an si ceva si pot sa spun cu mana pe inima ca are o imaginatie fantastica. Oh da! Stie ea ce zic. Este un dezastru in bucatarie (imi pare rau dar asta m-a marcat), dar am convietuit atat de bine impreuna si mi-e tare dor de perioada aia. E departe acum (suna cam tragic) dar se va intoarce ea cu tot cu bretonul ei frantuzesc, cu tot cu naturaletea cu care trateaza absolut orice subiect. Si parca o vad stand in fata mea si intrebandu-ma “Ce ne mai povestesti, Por?”, desi ea ar trebui sa inceapa sa indruge verzi si uscate despre ce a facut cat a fost plecata, sau pur si simplu despre ea. Dar asta este Poponauta noastra, nu? D-aia o iubim noi!

In cercul asta restrans de nebune care este (vorba unui clasic in viata) face parte si Pes. Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Alaturi de Ene intru in curtea liceului iar langa stejar o fata tunsa scurt (o freza unica fie vorba intre noi), cu ochii mari, albastri (vezi fata ce boem te descriu) ne intampina. Atunci am cunoscut-o si nu prea parea incantata de mine (recunoaste!). Mi-a luat destul de mult sa ajung la inima ei (da, ma stie ea ca sunt sucita). Nu prea gusta ea glumele mele si o ardea numai cu Pop (la ele e ceva in genul eu si Ene). Da da, a fost cam neprietenoasa la inceput, dar cu timpul s-a adaptat cu gura mea mare si obligata de faptul (zic si eu nu altceva) ca statea in banca din spatele meu. Oricum, usor usor am vorbit noi mai multe si a inceput sa se obisnuiasca cu mine, nu ca ea ar fi atat de linistita precum pare (e calmul in persoana). Dar ne cunoastem noi, nu-i problema. Trebuie neaparat sa mentionez ceva despre Pes: moare dupa copii (nu in sensul ala rau, desigur). Si e la medicina. O iubim in special pentru gropitele alea din obraji!

Si acum vine partea mai grea. Despre cineva nu atat de actual. In prezent este doar urma a ceea ce a fost. Si vorbesc despre Iuliana (a se observa tonul formal). Candva facea parte din acest restrans (si de ce nu select si intelectual) dar in ultima vreme (ceva mai mult chiar) s-a cam indepartat si aici vorbesc in numele meu si imi asum orice scriu. Pentru mine asta s-a intamplat, s-a indepartat iar incercarile mele (putine, recunosc) nu au avut un impact prea mare. Oricum au fost vremuri frumoase si peste care nu as fi putut trece.

Am incercat sa conturez cat mai amuzant totul, nu stiu daca mi-a reusit dar stiti si voi fetelor ca sunteti mult mai mult decat cateva randuri pe un amarat de blog (a fost tare asta, nu?). Sper sa va amuzati si voi alaturi de mine. Atat am putut si eu.

Poze sexy…

Banuiesc ca nu sunt atat de anormala daca imi plac pozele sexy (nu vulgare desigur). Si daca ar fi anormal, ce? Enjoy!

E tarziu (la propriu vorbind)

Nu-mi place sa stau acasa. E aiurea. M-am dezobisnuit; trebuie sa fiu in permanenta miscare, zilnic. Si pauza asta a fost buna in felul ei. M-am relaxat, am reparat efectele insomniei, am citit, am mai rezolvat una alta dar parca nu e de ajuns, parca sunt nefolositoare. Am stat totusi imperturbata, cu gandurile mele, cu planuri, cu solutii de viitor.

Adevarul e ca de la 18 ani sunt pe drumuri permanent. Am locuit pana acum in vreo 9 locuri, 3 judete, o alta tara… Mi-am facut de atatea ori bagajele si am plecat, incat aceasta a devenit cea mai oribila activitate pe care as putea sa o fac. Urasc sa ma mut. Mereu las cate ceva in urma, oameni, lucruri, amintiri. Mereu am pierdut cate ceva. Cate o parte din mine. Acum e totul in regula… pe moment. Nu va dura mult pana imi voi face iar bagajele.

Dar nu spun toate astea cu regret. Asta e ritmul meu, ritmul vietii mele. Mereu diferit, mereu in miscare. Nu pot sta pe loc.  Am schimbat vreo 4 locuri de munca. Am cunoscut atatia oameni. E bine intr-un fel, dar sunt ca un om fara radacini. Nu am un loc caruia sa ii spun din tot sufletul “acasa”. Nu ma asteapata nimeni, nicaieri. Cand zic asta ma refer la cineva care sa imi zica “bine ai venit acasa”. Umblu de nebuna .

Din ultima relatie am iesit doar cu un geamantan de haine. Vreo 3 perechi de pantaloni, cateva pulovere, cateva tricouri (e amuzant pentru mine). Am revenit in Bucuresti cu bocceluta dupa mine si am luat-o de la capat. Din nou. Am mai multe perechi de pantaloni acum, oricum. Nu mai am insa nici o fotografie, nimic. Toate pierdute. Trebuie sa recuperez restul de lucruri, dar mi-e lehamite. Mi-e lehamite de omul care trebuie sa mi le restituie. Nici macar o vorba de cand ne-am despartit, nimic. La asta se reduce tot ce-a fost. NIMIC!

Mi-e bine acum. Nu-mi plang de mila si nu-mi trebuie compasiunea nimanui. M-am obisnuit… cu tot. Nu ma mai surprinde nimic. Nu o zic sub forma de lauda, stiu ca sunt oameni mai napastuiti ca mine. De fapt eu nici macar nu ma pot considera napastuita. Nu zic lucrurile astea pentru a face o tragedie din viata mea. E amuzant, interesant, complicat si tot tacamul. Am invatat destule. Mai ales despre oameni. Ca pana la urma toata chestia asta numita “viata” se invarte in jurul oamenilor. Viata e facuta sa fie traita alaturi de oamenii potriviti… de omul potrivit. Totul e mai usor alaturi de cineva, insa poti realiza lucruri marete si singur, poti fi invingator si singur doar ca nu ai cu cine sa te bucuri.

Nu e timpul pierdut pentru nimeni. Totul se aseaza pana la urma. Undeva exista un rost pentru fiecare dintre noi si depinde in mare masura de noi. In fiecare om exista puterea de a reusi, fiecare om are o rezistenta dincolo de orice imaginatie, poate trece peste absolut orice… daca vrea. Si asa am invatat si eu sa-mi infrunt temerile, am invatat sa las in urma, sa cred ca urmatoarea miscare va fi intotdeauna mai buna.

Poate unii cred ca tin vreo lectie de viata si e ciudat cum inca ma gandesc la altii… chiar si cand scriu. E chestia aia pe care eu o blamez atat de mult (“ce zice lumea”) si de care nu pot sa scap. De ce m-ar interesa ce zic altii, e viata mea aici si eu aleg sa o dezvalui in modul asta. Intr-o buna zi nu-mi va mai pasa ce zice hoarda asta de oameni din jurul meu, imi va pasa doar de cei care intr-adevar merita.

Voi avea timp sa ma si asez intr-un singur loc, sa fiu eu cea care spune “bine ai venit acasa”  si la randul meu sa fiu primita in acelasi fel. Am timp sa reusesc ce imi propun, pentru ca am ambitie. Si referitor la asta cineva m-a intrebat o data ce pot eu sa ofer. Atunci, pe moment nu am stiu ce sa raspund, dar acum stiu. Pot sa ofer tot ce am eu ca si persoana si pe langa asta multa ambitie. Pot sa ofer multe lucruri ce tin de planul spiritual. Insa lucrurile astea nu prea mai conteaza, nu? Trebuie intotdeauna sa fie ceva material, palpabil. Dar lucrurile astea, bunurile materiale nu se obtin din calitatile noastre spirituale, din vointa, din munca, din efort. Nu cu astea trebuie sa pornim la drum?

Zic si eu. Eu asa vad lucrurile de fapt. Poate pentru ca tot ce am e obtinut prin efort. Poate nu am mult, de fapt nu am, de ce sa nu recunosc, insa ma trezesc in fiecare dimineata si le obtin. Pentru ca si atunci cand eram mai mica trebuia sa demonstrez ca merit ceva, pentru ca altfel nu primeam. De fapt, nu am primit mai mult decat strictul necesar. Nu ma plang, insa ce as fi vrut sa primesc cu adevarat e afectiune si alte “prostii” din astea spirituale. Am invatat sa nu mai am nevoie nici de astea (cel putin asa cred si mint evident).

Ma bag la somn, noapte buna.

Legaturile primejdioase (gen aluzie)

Mi-a fost frig. Am tremurat 10 nenorocite de minute in statie. Mi-e somn. Urasc ziua asta de luni doar pentru ca este frig si pentru ca ma enervez foarte tare atunci cand imi este frig.

Nu stiu cum naiba in dimineata asta m-am gandit la fostele mele relatii. Doua la numar, foarte bolnave de altfel (ironic). De fapt daca stau si ma gandesc bine ar fi cam trei dar pe prima nu o pot numi relatie la propriu, pentru ca a durat mult prea putin si nu s-a adus niciodata in discutie nivelul de seriozitate al acesteia. Adica pe romaneste primul barbat din viata mea a fost un fel de Don Juan care dupa cateva intalniri mi-a dat papucii. Ghinion! Ghinionu’ si mai mare a fost ca m-am indragostit pana peste urechi si am pastrat amintirea lui ani buni dupa, chiar daca am fost prinsa in alte relatii. Nu intelegeti gresit, nu inseamna ca nu am fost sincera in celelalte relatii doar ca undeva in suflet am pastrat speranta si o parte din sentimente. Apoi s-a intamplat ceea ce trebuia sa se intample de mult. Dupa aproape 5 ani ne-am reintalnit. Da, in sensul ala. Si s-a intamplat, a disparut toata magia aia pe care eu o creasem atata timp, a disparut tot farmecul si toata dragostea pe care le imaginasem si le stransesem atata vreme. Mai bine, la un moment dat trebuie sa lasi totul in urma. Asta a fost “The Beginning”.

A doua mea relatie a fost probabil cea mai ciudata relatie din cate voi avea vreodata. Ne-am cunoscut in club. El a venit cu prietenii; era rugbist. Eu eram cu fetele; eram studenta; la sfarsitul celui de-al doilea an de facultate. Era deja 02.00 am, sau ceva de genul. Pana la vreo 04.00 nu ne-a dezlipit nimeni, nici prietenii lui, nici prietenele mele. Cred ca ne-am povestit toata viata in alea doua ore. Apoi au urmat mesaje pana s-a crapat de ziua. Si tot asa cateva zile printre care si o mica intalnire. Apoi tacere. Apoi nervii mei. Apoi revenirea lui. Si tot asa timp de un an si vreo doua luni. Pe langa cantonamentele dese, pe langa egoismul si mandria lui, pe langa toate problemele lui spirituale, pe langa nehotarare, pe langa despartiri si impacari am continuat. Nu cred ca ne-am vazut de 20 de ori in toata aceasta perioada. Imi amintesc ca am iesit o data in oras. Imi amintesc ca a fost prima persoana careia i-am spus “te iubesc”, insa niciodata fata in fata. Primul meu “te iubesc” a fost prin sms. Cred ca i-am trimis cele mai frumoase mesaje de dragoste. El a fost cel care m-a scapat partial de amintire Don Juan-ului si m-am agatat atat de tare de el, l-am iubit orbeste. Din partea lui am aflat ca ma iubeste abia dupa vreo sase luni de la despartirea noastra definitiva, cand eu deja ma angrenasem in cealalta relatie distructiva. Imi amintesc ca era in apropierea sarbatorilor de iarna si purtam o discutie amicala via internet, cand mi-a marturisit ca a fost un fraierica pentru ca nu mi-a aratat ce simte si ca nici macar dupa atata timp nu-i spusese mamei lui ca ne-am despartit. Da, prin tot haosul ala reusise o data sa ma prezinte mamei lui care m-a placut instant si care mi-a incredintat misiunea de a avea grija de el. Evident nu am reusit, de fapt am esuat lamentabil. Dupa despartirea finala am mers cu inca doua prietene la mare, asa ca fetele, de nebune, iar cand m-am intors deja se preconiza o noua incercare…

Incet, incet am inceput sa ma atasez de un coleg de serviciu. Lucram impreuna de o jumatate de an insa nu-l remarcasem niciodata si mai mult de “buna” nu ne spuneam. Printr-o intamplare mai nefericita (nu intru in detalii) am ajuns sa vorbim mai mult, apoi au urmat intalniri din ce in ce mai dese si mai apropiate. Apoi a urmat ceea ce ar fi trebuit sa fie trezirea la realitate. Acest tip atat de sociabil si de amabil si de dragut si etc, avea de fapt prietena… de 6 ani! Ma gandeam eu ca trebuie sa fie ceva in neregula si am avut dreptate. M-am retras evident dupa ce individa m-a sunat sa imi spuna ca se vor castori, insa el a facut un fel de telenovela siropoasa si s-a despartit de ea pentru a fi cu mine. Individa l-a dat afara din casa (mdeah, locuiau impreuna) iar el s-a mutat in Giurgiu. Nu stiu daca am fost impresionata sau nu, chiar nu-mi dau seama acum, dar i-am mai dat tipului o sansa si desi il cunoasteam doar de trei luni ne-am mutat impreuna (da, la Giurgiu). M-a prezentat intregii familii si la scurt timp am facut si eu la fel. Era ceva apropiat de ceea ce imi doream. Era totul lapte si miere, vorba aia, si mult timp am crezut ca asa va fi mereu. Au inceput si certurile, agravate de schimbarea de peisaj, de faptul ca trebuia sa fac naveta Giurgiu-Bucuresti, de pasiunea lui pentru jocurile pe calculator, de “serviciul” lui. Insa am trecut peste toate hotarata sa fac relatia sa mearga cu orice pret. Asa sunt eu mai ambitioasa (ironic din nou). Ne facusem planuri impreuna, el spunea vorbe destul de mari, eu nu ma vedeam cu altcineva decat cu el, etc. Nu pot sa zic ca a fost urat ceea ce a fost insa a fost cea mai mare minciuna din viata mea. Dupa ce ne-am despartit am simtit ca omul de care ma despart nu este in nici un caz omul de care m-am indragostit si intr-adevar asa a fost. Cert e ca nu am suferit pentru ca am realizat ca omul ala, de fapt nu exista. Am avut o relatie cu un fel de fantoma si nu exagerez cu absolut nimic. Cert e ca ne-am despartit urat, atat de urat incat nu a mai meritat nici un efort, nici o lacrima. A fost si doar atat. Multi nu ma cred dar eu stiu mai bine si scriu exact ce simt. Recunosc ca dupa rugbist m-am dat cu capul de pereti si am suferit ca un caine; nu mi-ar fi fost greu sa marturisesc si acum.

Dupa aceasta despartire a urmat intalnirea de gardul zero cu Don Juan pentru care mi-am clarificat toate sentimentele; sentimente care, de fapt, nu mai exista. Si asa am trecut peste trei mari capitole (de dragoste) din viata mea. Am lasat totul in urma, absolut tot, pentru ca nimic nu mai poate fi schimbat si nimic nu trebuie regretat. Ciudata si iubirea asta si felul in care te orbeste, insa acum in locul ei nu e nimic. E oarecum trist… oarecum. E totusi bine fara dragoste (ironic de nesincera).

Sa traiesti pentru a povesti

Deschid cartea… E ca si cum m-as aseza la masa in fata lui. Intr-o piateta mica din America Latina. Scaune din metal, o masuta rotunda, doua cafele, o scrumiera, doua tigari aprinse.

Incep sa citesc primele randuri… El incepe si vorbeste domol, impasibil, tragand din cand din tigara cu mici pauze pentru a scoate fumul. Vorbeste neintrerupt, calm, naratorul perfect…

Il studiez atent… expresia fetei, ridurile din coltul ochilor, parul grizonat, miscarea buzelor… Cuvintele ies din gura lui ca si cum ar fi inlantuite, asezandu-se in paginile unor carti invizibile si continua aceasta imperturbabila naratiune.

Absorb fiecare cuvant, ma pierd in amalgamul asta de litere. As sta sa il ascult continuu. E ceva atat de atragator in felul in care povesteste, in felul indiferent cu care descrie tot felul de atrocitati, de intamplari si personaje obscene, de naturaletea cu care le da viata. Ca si cum nu ar fi nimic in neregula, ca si cum toate astea ar fi absolut firesti.

Si eu il cred, il cred cand imi vorbeste despre general, despre singuratate, despre demonii dragostei, despre moartea anuntata, despre ploaia din Macondo. Nu poti sa nu il crezi, nu poti sa pui la indoiala ceea ce zice pentru ca le insufla veridicitate, le insufla ceva din el.

Citesc incontinuu, fara sa las cartea din mana, n-as lasa-o… Vorbeste in acelasi mod, cu aceleasi nuante, curgator, fluent, cu tigara permanent aprinsa. Nu pare sa il surprinda nimic si totul este povestit ca si cum el ar fi fost de fata, ca si cum a vazut tot ce poate vedea un om intr-o viata, ca si cum nimic nu-l mai poate surprinde, nimic nu-l mai poate oripila. Imi place ca spune lucrurile asa cum sunt, cu franchete, fara sa le cosmetizeze, fara rusine.

Imi place doza de fantastic din tot ceea ce spune cat si senzualitatea bolnava a intamplarilor. Imi place felul in care isi contureaza personajele, cat de umane si de pacatoase le face. Fara moralitate excesiva, fara virtuti exagerate… pur si simplu umane.

Cam la asta se rezuma intalnirea cu scriitorul meu preferat, Gabriel Garcia Marquez. Cam asa se intampla cand incep sa citesc o carte de-a lui. Nu pot sa ma opresc.

Monolog…

Stau si ma gandesc cat de greu e oare sa raspunzi unui om la o intrebare. Cat de greu e sa ii acorzi putina atentie. Unui om care deja stii ca a renuntat, care a spus ca nu vrea nimic de la tine, care isi reprima absolut toate sentimentele, care nu mai spera la nimic, niciodata.

Cat de greu e sa il tratezi ca pe un amic, sa schimbati cateva impresii, nici macar zilnic, ci din cand in cand. Atunci cand stii ca ti-a cerut asta, ca ti-a cerut cateva cuvinte, ca ti-a cerut putina intelegere. Un om care se multumeste cu din ce in ce mai putin. Un om caruia candva i-ai cautat compania si care acum a devenit ceva absolut insignifiant incat si cuvintele sunt scumpe pentru el.

Unui om care te-a cunoscut altfel, care te-a considerat deosebit, diferit de ceilalti ignoranti. Poate s-a inselat, poate ai fost tot timpul la fel si doar ai simulat diferenta. Cat de usor ar fi fost totul daca cuvintele nu ar fi fost asa de greu de spus. Si nu e vorba de sentimente profunde aici, e vorba de respectul cuvenit, de respectul pe care acel om ti l-a aratat si pe care ar fi trebuit sa il acorzi inapoi. E vorba de faptul ca lasandu-l mereu in aer, ignorandu-i prezenta il desconsideri ca si persoana. Ca ii va fi enorm de greu sa se intoarca la tine, in bratele tale, fara sa se gandeasca la faptul ca il dispretuiesti, ca il ignori. Daca tot iti doresti sa se intoarca in bratele tale de ce il tratezi asa, cand stii exact ca nu cere nimic.

Oricum e vorba de demnitate aici, nu de sentimente. E vorba despre faptul ca omul ala isi doreste sa fie tratat asa cum trebuie, asa cum se poarta si el la randul lui. E vorba despre faptul ca acel om te respecta si tu nu, ca respectul e mult mai important decat orice altceva si ca nu e greu sa il asculti macar, sa il intelegi catusi de putin.

Si oricat de bine s-ar simti acel om in bratele tale el nu functioneaza injosit, nu functioneaza cu sufletul greu. Nu mai poate sa te priveasca in ochi si sa iti zambeasca ca si cum totul ar fi in regula, pentru ca stie ca atunci cand vei pleca te vei uita in urma ca la un obiect, nici macar ca la o persoana. E atat de putin, atat de usor sa il faci sa se simta bine doar spunandu-i cateva cuvinte ca sa ii demonstrezi, nu ca iti pasa, ci ca nu e un obiect.

Ma indoiesc ca intelege cineva ce vreau sa spun. Ma indoiesc ca intelege cineva ca nu vorbesc despre sentimente ci despre bun simt,  despre omenie pana la urma. Ma indoiesc ca intelege cineva cat de importante sunt aceste lucruri pentru mine, cata fericire imi poate provoca un salut dimineata sau un simplu “ce faci?” Nu ma voi indragosti daca aud intrebarile astea, nu voi spera, doar voi fi pur si simplu fericita.

Nu intelegi oricum, nu ai cum, pentru ca probabil crezi ca ai dreptul sa te porti asa. Nu il ai. Si eu ca si tine am nevoie de atentie. Si eu am toate nevoile pe care le ai tu si te asigur ca nici tie nu ti-ar conveni sa te stii desconsiderat, depersonalizat. Iar eu nu te-am facut vreodata sa te simti asa, iar daca am facut-o vreodata (neintentionat, te asigur) imi cer scuze si nu asa superficial, ci sincer. Oricum nu e nevoie sa iti mai ceri scuze, nu mai e nevoie de nimic pentru ca nu de scuze e nevoie ci de intelegere, care evident nu exista.

Incerc sa vad si din prisma ta. Poate nu ti se pare un lucru atat de important, poate ti se par niste aberatii demne de mintea unei femei, dar sincer nu imi pasa, pentru ca nici tu nu te pui in locul meu.

Nu e totul atat de grav pana la urma, imi pare rau ca pierd o persoana draga, o persoana altfel. Asa e viata, totul se uita, totul trece, timpul le ascunde pe toate, le lasa in urma. E nedrept totusi…

Preferinte cinematografice. Subiectiv.

Sunt o mare consumatoare de filme. Nu aloc insa timpul adecvat acestui hobby. Am cateva filme de suflet, care m-au impresionat, care mi-au transmis ceva, care m-au facut sa imi pun cateva intrebari, sa fac o paralela cu mine. Nu fac un top, doar le enumar, ordinea nu este obligatorie.

El Laberinto del Fauno / Pan’s Labyrinth (2006) – e un film un pic mai dificil, cu intelesuri ascunse, destul de dur, destul de trist. Pe mine m-a impresionat.

Vicky Cristina Barcelona (2009) – pentru alte perspective, pentru complexitatea situatiei, pentru ca trateaza ideea de dragoste in moduri mai putin obisnuite. Eu ma regasesc destul de mult in Cristina, referitor la modul de a privi lucrurile si la sentimentul acut de nemultumire.

Elizabethtown (2005) – imi plac povestile de dragoste si poate asta nu e cu nimic diferita de altele insa mie mi-a placut atat de mult incat l-am vazut de vreo 4 ori, la acelasi cinematograf, in aceeasi saptamana.

Volver (2006) – nu am cuvinte sa descriu filmul asta, cel putin nu pe scurt. Pedro Almodovar (La Mala Educacion, Hable con ella, Todo sobre mi madre) este unul dintre preferatii mei, iar filmele sale ma impresioneaza mereu. Cantecul, cel putin, m-a miscat.

V for Vendetta (2005) – daca aveti idealuri, daca intr-adevar credeti intr-o idee, in dreptate, in libertate.

Law abiding citizen (2009) – un film care as fi vrut sa nu se mai termine.

Schindler’s list (1993) – nu am nimic de zis, nu as putea spune nimic, terifiant…

Silence of The Lambs (1991) – genial. “Best villain of all times” pentru Anthony Hopkins si pe buna dreptate. De referinta.

Avatar (2009) – ca tot este isteria asta in masa. Spectaculos, pentru ca l-am vazut 3D, insa mult prea multa tehnologie. Parerea mea, asta nu inseamna ca nu apreciez munca sau ca nu mi-a placut.

Apocalypto (2006) – genial din toate punctele de vedere, mult prea realist, violent, impunator. Genial Mel Gibson si toate filmele pe care le-a regizat si colosala munca depusa (Braveheart, The Passion Of The Christ). Toate m-au impresionat.

The Green Mile (1999) – filmul este o ecranizare dupa un roman de Stephen King (maestrul horror). Mult prea personal, emotionant. Michael Clarke Duncan si Tom Hanks pur si simplu extraordinari.

Chocolat (2000) – pentru Jhonny Depp, pentru ciocolata, pentru dragoste inainte de toate.

Million Dollar Baby (2004) – Mo Cuishle (my darling, my blood). Legendarul Clint Eastwood (The Bridges Of Madison County).

Adulthood (2008) – pentru o doza de realitate amara.

Snatch (2000) - pentru Guy Ritchie, Jason Statham (in special), Benicio Del Toro, Brad Pitt si faimosul umor englezesc.

The Hangover (2009) – am ras cu lacrimi!

Ar mai fi cateva de mentionat, mai sunt multe de vazut. Acestea ar fi printre cele mai apreciate. Pur subiectiv.

Femei, femei…

Statutul femeii. Hmmm… Si astazi destul de incert, desi femeile au patruns in toate domeniile, in tot ceea ce inainte era destinat doar barbatilor. Am reusit sa ne castigam dreptul la egalitate insa nu este in totalitate respectat. Mai e ceva de munca.

Desigur o egalitate totala nu exista, pentru ca in primul rand sunt lucruri pe care doar barbatii le-ar putea face si invers. Pana la urma insa fuziunea asta s-a facut pana la cele mai neasteptate niveluri. Vedem in ziua de azi femei care practica meserii foarte riscante demonstrand ca pana la urma nu e nimic ce barbatii pot face si noi nu.

Insa nu vreau sa vorbesc despre ce pot face barbatii si ce pot face femeile. Vreau sa vorbesc despre statutul femeii din ziua de azi. Femeia din ziua de azi trebuie sa fie puternica, trebuie sa isi doreasca mai mult. A evoluat mult si statul la cratita nu o mai reprezinta. O femeie cu adevarat puternica si independenta stie sa le imbine pe toate. Nu zic sa fie o carierista convinsa si sa neglijeze viata personala. O femeie trebuie sa gaseasca un echilibru intre a reusi pe plan profesional cat si pe plan personal. Adica sa fie buna si la birou si la bucatarie.

Oricum femeia este pilonul principal. De ce? Pai avem “n” avantaje: ne maturizam mai repede, avem un simt al responsabilitatii mult mai dezvoltat, suntem polivalente, facem copii (nu singure, normal) si pe langa asta facem o gama diversificata de lucruri. Le stiti si voi baieti. Nu suntem delasatoare ca voi. Uitati-va la mamele voastre, cum au zilnic grija de voi, de casa, se mai duc si la serviciu, mai au grija si de tatal vostru. Acum raspundeti voi. De cine depindeti mai mult?

Femeia din ziua de azi nu trebuie sa ceara, trebuie sa obtina ea. Cerand, arata ca e vulnerabila, incapabila sa obtina un  lucru. Si exista acea categorie de femei cu care eu nu sunt deloc de acord. Materialistele. Care aleg sa ceara, care aleg sa nu obtina prin propriile forte. Si imi veti zice ceva de genul “bravo lor, sunt destepte”. DA? Majoritatea nu au doi neuroni si nu deschid gura decat ca sa respire. E parerea mea, stiu ca nu pot sa multumesc pe toata lumea. In opinia mea o femeie desteapta e cea care reuseste sa obtina, care are o satisfactie ajungand undeva sus nu culcandu-se cu mai stiu eu ce barbati trecuti de a doua tinerete, ci prin forte proprii.

Eu ma gandesc asa: de ce naiba sa accept sa ma injoseasca un dobitoc, de ce sa aleg sa se poarte urat cu mine, de ce sa aleg sa fiu nefericita si scarbita de un magnat de 70 de ani cand pot sa muncesc. Am doua maini, doua picioare, sunt chiar functionala. Bine, diferenta e ca am mai mult de doi neuroni; nu ca ma laud, pur si simplu boticul roz si aspectul de papusa gonflabila nu sunt atuurile mele.

Si parca vad cateva guri rele pe aici intrebandu-ma: “Daca avantajele tale ar fi fost astea (aka boticul si aspectul superficial)?” Si zic simplu, daca ar fi fost astea n-as mai fi scris aici, n-as mai fi muncit de la 19 ani si probabil as fi fost vreun copil de bani gata. As fi trait in lumea mea de plastic bucurandu-ma la placerile materiale ale vietii. Si ma veti intreba iarasi, zeflemitor: “N-ar fi fost mai bine?” Si v-as raspunde sincer ca ar fi fost bine daca as fi avut si minte, altminteri nici nu incape discutie. E pur si simplu convingerea mea. Cred in puterea de convingere a femeii si nu trebuie sa arate ca o papusa Barbie ca sa traiasca bine. Mai ales ca papusile Barbie nu prea stiu de nici unele.

Pana la urma nu blamez, nu intelegeti gresit, doar ca nu specimenele de mai sus fac cinste sexului nostru. Si apropo este “sexul frumos” nu “sexul slab”. Cred in adaptabilitatea unei femei in cele mai diferite situatii, in puterea acesteia de a se dezvolta pe mult mai multe planuri, de a nu se rezuma la o singura caracteristica. Cred in complexitate.

O femeie nu trebuie sa creada in bariere, in limite. Trebuie sa se ridice, sa evolueze si ca profesie si ca mama si ca sotie. Sa multumeasca si sa fie multumita pe toate planurile. Sa fie ambitioasa, sa nu se lase calcata in picioare, sa nu accepte jigniri din partea unui barbat fie ca ii este sef, sot, etc. Suntem egali si nu trebuie sa aud cum ma injoseste “sexul puternic” (cica). Asa ca nu ne faceti curve din orice pentru ca va simtiti bine cu noi si daca noi nu avem un omonim pentru cuvantul acesta nu inseamna ca aveti mai multe drepturi.

Sunt constienta ca parerile vor fi impartite mai ales legat de subiectul materialistelor. V-am zis doar ca nu sunt de acord, nu ca le blamez. Fiecare face ce vrea pana la urma. Imi vin cateva exemple in minte totusi si ma umfla rasul, dar ma abtin sa detaliez, ar insemna sa scriu toata ziua. Oricum nu merita atata atentie.

Per total, vreau sa fac ceva cu viata mea, sa nu fiu redusa la statutul de obiect de pus in vitrina sa se astearna praful aiurea, sa nu fiu redusa la o simpla imagine sau la tacere. Vreau sa am satisfactia reusitei, sa ma uit inapoi pe la 30 de ani si sa vad ca am reusit ceva. Sa am o famile frumoasa langa mine si nu un dinozaur cu aparat respirator. Banii nu pot cumpara fericire, nu pot cumpara dragoste, nu pot cumpara respectul de sine, sanatatea si multe alte valori de care ar trebui sa fim mult mai constienti. Si nu, nu sunt cea care da cu pietre si nici nu sunt un exemplu iar ce am scris aici e pur orientativ si nu imperativ.

Respect!