Ma simt ca naiba. “I feel like shit” exprima mai multe de fapt dar nu pot sa spun ca ma simt ca un rahat ca nu stiu cum se simte. Inert poate… in fine, simt al umorului macabru care seamana mai degraba cu un strigat de disperare. Mda, disperare… Cam cate fete poate sa aiba? Poate lua fata oricarui om pe care il vedem… poate fi peste tot in jurul nostru… dar nu o recunoastem. O ascundem cat mai adanc, ne punem masca zambitoare si iesim pe strada si zicem ceva de genul “Eh, se putea si mai rau.” sau “X are probleme mai grave”. Si mintind astfel ne mintim pe noi ca suntem mai privilegiati. Dar las truismele si grozaveniile astea deoparte. Sunt lucruri pe care toti le simtim la un moment dat si le stim mai presus de orice asa ca nu fac eu pe cunoscatoarea fina a vietii, pe filosoafa incognito…
Vreau sa spun ca trec prin toate starile posibile, ca desi nu accept nici un fel de ajutor, am nevoie, ca desi va veni o zi in care nu ma voi mai simti asa, as vrea sa spun cuiva ca eu in momentul asta nu mai rezist, ca nu ma intereseaza ca maine voi fi cel mai fericit om din univers… azi… azi sunt cel mai nefericit om din univers. As vrea sa aud pe cineva nu zicand “capul sus!” ci “inteleg!”, as vrea sa aud pe cineva zicandu-mi ca stie ce fel de om sunt si cate am realizat pana acum si cat m-am zbatut. Sa nu imi spuna ca merit mai mult ci ca pur si simplu stie prin cate am trecut.
As vrea sa spun ca nu sunt atat de tare ca sunt de fapt la pamant, facuta cioburi, facuta praf… praf. Si nu conteaza ca intr-o buna zi o sa fiu la loc, vreau sa stie cineva ca sufar, sa fie un simplu necunoscut, dar numai sa stie. As vrea sa nu imi repet intr-una ca pot singura, ca n-am nevoie de nimeni ci sa urlu in gura mare ca am nevoie de cineva, oricine, aproape. Ca am fost 24 de ani singura si imi ajunge, ca o sa ajung un om care nu mai simte si asta nu vreau sa ajung.
Am trecut prin tot felul de frustrari in ultima vreme… de la existentiale pana la sexuale. Am incercat sa ma comport ca si cum nu mi-ar pasa… Intotdeauna pentru altii niciodata pentru mine. In tot ceea ce fac incerc sa demonstrez ceva… cui, nu stiu. Stiu doar ca nu fac nimic pentru mine, care sa ma bucure numai pe mine, sa ma faca sa ma simt bine numai si numai pe mine. Trebuie sa zic toate astea, sa scot toata suferinta asta din mine sa nu o las sa putrezeasca inauntru.
Nu stiu ce merit si ce nu, dar stiu ca imi sunt datoare mie cu o schimbare. Imi sunt datoare cu putin egoism. Imi sunt datoare sa fiu elementul principal in viata cuiva si nu a cincea roata la caruta. Imi sunt datoare cu putin respect si cu putina siguranta. E ciudat cum am incercat mereu sa ii fac pe cei din jurul meu sa se simta in siguranta si eu ma aflam in cea mai mare nesiguranta. E ciudat cum nu pot sa intorc spatele cuiva, macar cu o vorba buna si tot sunt aproape. E ciudat cum si pentru persoane carora le eram antipatica am reusit sa arat compasiune…
E ciudat cum un sentiment imi spune ca nu voi fi niciodata fericita, pentru ca poate fac totul pentru a ascunde ca sunt un om ca oricare altul, cu vicii, cu pacate, cu rautati. Ca sunt un om total diferit in interior si sufar de o vina, straveche… lasata mostenire poate. Ceva imi spune ca platesc niste pacate… dar sunt ale mele si nu sunt in acelasi timp. Nu stiu daca intelege cineva cum ma simt si n-as vrea sa stie…
In fine, ma vad zbatandu-ma o viata intreaga sa aflu ce vreau, ce imi place, ce ma face fericita. Da, stiu, probabil toti facem asta dar unii fac compromisuri pentru a mentine ceva… eu… nu stiu… cred ca deseori dau cu piciorul, cred ca ma autosabotez.
Am descoperit totusi ca e mult mai rau cand iti sufera creierul decat atunci cand iti sufera inima. Ca parca e mai placut sa suferi din dragoste decat sa iti urle mintea. Si e ciudat cum sufletul detine si acest fel de durere, tot in suflet are rezonanta. E mai greu sa suferi ca nu stii cine esti decat ca nu esti iubit…
