Arhivă pentru Februarie, 2010

Mika –  Rain

Is it really necessary
Every single day
Making me more ordinary
In every possible way

This ordinary mind is broken
You did it and you don’t even know
Leaving me with words unspoken
You better get back cuause I’m ready for

More than this
Whatever it is
Baby, I hate days like this
Caught in a trap
I can’t look back
Baby I hate days like this

When it rain rain rain rains
It rain rain rain rains
When it rain rain rain rains
It rain rain rain rains
More than this
Baby I hate days like

Trying to be ordinary
Was it me who was the fool?
Thought you found the man you wanted
Until you turn him into something new

Well even if our minds are broken
There’s something that I need you to know
It’s nothing like the life we wanted
You better move on
Cuz I’m ready for

More than this
Whatever it is
Baby, I hate days like this
Caught in a trap
I can’t look back
Baby I hate days like this

When it rain rain rain rains
It rain rain rain rains

More than this
Baby I hate days like

I’m not angry
Don’t know what to do
After all the years that I spent with you
I can’t blame you for the things you say
I was using you just to hide away

More than this
Whatever it is
Baby, I hate days like this
Caught in a trap
I can’t look back
Baby I hate days like this

When it rain rain rain rains
It rain rain rain rains
When it rain rain rain rains
It rain rain rain rains

When it rain rain rain rains
It rain rain rain rains
When it rain rain rain rains
It rain rain rain rains
More than this
Baby I hate days like

Anunțuri

D-ale mele…

Posted: 24 Februarie 2010 in Funny me
Etichete:, , , , , ,

Azi ma mai inveselesc un pic. Am o perioada foarte proasta. De fapt ce zic eu aici?! Am avut o depresie aproape. Asta pentru ca nimic nu merge. Nimic!!! Nervii mei sunt la pamant. Macar de as fi fericita pe un plan, dar nu, totul e la fel de aiurea pe toate planurile. Eu sunt constienta ca e doar o perioada, nu de alta, dar am mai avut, insa simt ca o iau razna. Daca nu innebunesc saptamana asta nu mai innebunesc niciodata. Oricum… vroiam sa-mi ridic moralul… singura si sa ma gandesc la toate lucruile ciudate, haioase, neobisnuite, etc. prin care am trecut si bineinteles alte ciudatenii de-ale mele. Si sunt cateva traznai pe care le-am facut pana acum. Dupa cum urmeaza…

Primul lucru la care ma gandesc acum e inevitabil momentul in care am fost prinsa de politie in masina… facand ce mai fac oamenii din cand in cand… si culmea era chiar prima oara. Da, stiu, vai! ce-am putut sa fac.

Nu am purtat decat o singura zi ceas la mana in toata existenta mea de pana acum.

Am tras cu un pistol noaptea, in pamant, un Walter 10×22. Mi-au bubuit urechile dupa ce ca sunt pe jumatate surda.

Conduc fraudulos ori de cate ori am ocazia. Imi place la nebunie.

De fiecare data cand ajung acasa cotrobai dupa dulciuri. E primul lucru pe care il fac. Ma face sa ma simt din nou copil.

Fosta mea colega de apartament m-a incuiat in casa, a luat si cheile mele (din greseala) chiar in ziua unui examen. Si nu auzea nici telefonul cand o sunam disperata. Intr-un final am ajuns si la examen. Am avut o tentativa sa ies pe geam (stateam la parter) dar a ajuns la timp.

Am cazut din pat si mi-era atat de somn incat am ignorat faptul ca a duduit tot blocul si am mai trezit-o si pe colega-mea si mi-am vazut linistita de somn… pe podea.

Am fost foarte aproape de a copilota un avion (din ala mic, nu vreo aeronava). Sper sa ajung sa fac asta totusi.

O data am fugit pe geam la discoteca (ca deh! nu ma lasau mereu) si intre timp bunica mi-a inchis geamul. Nu are rost sa mai spun cum ma invarteam in jurul casei atunci cand am ajuns si cu cainele dupa mine. Pana la urma m-a lasat sa intru.

Am dormit o noapte in aeroport pentru ca zborul era foarte de dimineata si culmea, era sa-l pierdem.

Am sarit de pe casa (mancam cirese ilegal si am fost prinsa in flagrant).

Trebuia sa am grija de verisoara me, care avea vreo 6 ani. Bineinteles ca in filmele alea cu dadace tinere care isi fac unghiile in timp ce copii fac traznai, asa s-a intamplat si la mine. Verisoar-mea a cazut in cap in beci (nu a patit nimic totusi dar n-am mai scapat-o din ochi).

Cand eram mai mici, eu si frati-miu am mers sa facem baie intr-o groapa unde se strangea apa. Cand am iesit de acolo aveam cateva lipitori pe mine si eram mult mai murdara decat intrasem.

Prima mea betie crunta s-a intamplat pe la vreo 16 ani, singura, la mine in camera. O jumatate de sticla de coniac. Eram suparata tare, ma certase toata familia ca imi pierdusem un amarat de carnet de sanatate pe care, de fapt, maica-mea il „pusese bine”.

Am antecedente grave cu mersul pe jos. Am mers de vreo 2 ori pe jos de la Chirnogi la Oltenita. O data pentru ca era drumul inzapezit iar a doua oara pentru ca trebuia neaparat sa ajung la o petrecere. Insa nu e tot, am mers pe jos cu o prietena din regie pana la Gara Obor sau din regie pana la Mall Vitan… noaptea.

Ma giugiuleam cu un coleg de facultate in timpul orelor de curs. Alegeam de obicei orele celor mai aiurea profesori.

Eram foarte baietoasa cand eram mai mica (nu ca m-as fi schimbat prea mult) si ma bateam cu toti baietii din clasa. Primeam cate o urecheala zilnica pentru acest comportament, fie ca eram vinovata sau nu.

O data, jucandu-ma fotbal cu baietii pe maidan, am aruncat mingea in pom. Idioata cum sunt am luat o piatra am aruncat dupa minge dar nu m-am gandit sa ma si feresc. Asa ca m-am ales cu un obraz vanat pentru care invatatoare m-a luat deoparte si m-a intrebat daca am probleme in familie. Mai are rost sa zic ca nu m-a crezut ca, de fapt, mi-am dat cu piatra in figura.

De nunta unchiului meu (cu cateva ore inainte), m-am urcat in copac si nu l-am mai asteptat pe bunicu’ sa-mi aduca scara si m-am dat jos prin alunecare, sprijinindu-ma mai mult cu obrazul drept. Apar in poze ca o veritabila domnisoara cu zgarieturi pe fata.

Am cazut pe scarile rulante, am cazut in fata unui magazin, am cazut… de foarte multe ori. La liceu m-am impiedicat si m-am agatat de pantalonii unui tip, pe care l-am lasat inevitabil in chiloti.

To be continued… ca nu-mi mai vin in minte acum altele. Cert e ca ma simt mai bine.

Intrebari…

Posted: 14 Februarie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , , , , ,

Nenorocita asta de inima nu ma lasa sa dorm. Plange ca o nebuna, urla, se plimba de la picioare pana la creier ca o disperata. Nu o mai suport, nu ma lasa sa-mi vad de ale mele. E nefericita, e blestemata. As da orice sa-i astup gura aia cu care urla asa tare. Ma innebuneste.

Nu pot sa ma nu ma intreb de ce. Nu pot sa nu ma intreb de ce eu? De ce eu? Cu ce am gresit ca sa merit asta. Cu totii gresim… eu cu ce am gresit atat de tare, pe cine am suparat atat de mult, ce trebuie sa fac sa treaca toate astea? Nu pot sa nu ma gandesc. As opri si creierul asta… atatea intrebari nascoceste, atatea scenarii ce nu se vor realiza niciodata, atatea idiotenii. Cu cine sa ma cert, cui sa ma plang, cine sa ma asculte? Am incercat sa fiu cat mai buna, mi-am pus ambitia in tot. Am fost un copil cuminte, am avut note bune mereu, mi-am vazut de treaba mea, nu i-am suparat pe ai mei, dar cand am avut nevoie de sprijin nu am primit nimic. Fac totul singura, ca un animal salbatic. Pana si animalele au instinctul ala de grup. Eu sunt singura… atat.

Si fiecare zi ma face sa cred ca de fapt nu am reusit nimic… dar am reusit atat de multe. Pe care doar eu le stiu, pe care nu am avut cui sa le spun. As vrea sa ma stranga cineva in brate si sa imi spuna ca stie tot, ca stie cat de greu, ca stie… chiar daca nu stie nimic, chiar daca nu are nici cea mai vaga idee. Imi place sa cred ca pot, ca am tot ce imi trebuie sa reusesc doar ca vreau sa mi-o spuna si altcineva. Atat… sa-mi spuna ca pot orice mi-as propune. M-am saturat sa ma lupt zi de zi cu mine, cu tot ce inseamna nenorocita asta de viata. Nu am copilarit atat cat as fi vrut, nu m-am distrat atat cat as fi vrut si parca nici nu mai am chef. Prefer sa stau in casa cu povara unui om batran, sa stau ca un om fara viata. Nu-mi mai place nimic…

Se spune ca pana nu vezi ce-i rau nu ai cum sa stii ce-i bine. Dar eu cand vad ce-i bine? Ca m-am saturat sa vad doar ce-i rau, ce-i greu… Am trait o viata de om pana acum. E ca si cum toata viata mi s-ar fi comprimat in toata existenta de pana acum. E ca si cum as putrezi pe dinauntru, ca un copac mancat de furnici. Si nimic nu ma mai poate surprinde, ce ma mai poate ingenunchea acum cand sunt deja la pamant? Ce ma poate face mai nefericita decat sunt acum? Stiu cum e sa nu ai o familie, sa iti iei cea mai draga persoana de pe lume de la morga, rece, pe o masa de metal. Sa o vezi acolo intinsa, fara viata dar sa crezi ca se ridica in urmatorul moment. Sa simti greutatea imensa a unui om… care nu mai este. Stiu cum e sa iei totul de la zero, sa traiesti de pe o zi pe alta fara nici un sens. Sa nu ai decat strictul necesar. Sa iti fie bine o vreme apoi sa cazi atat de tare incat sa nu iti mai revii.

Stiu cum e ca persoanele care ar trebui sa iti fie aproape sa iti zica „nu te mai plange atat, ai doua maini si doua picioare, ce-ti trebuie mai mult?” Ei bine, uite ca imi trebuie. Nu imi trebuie sa aud asta, imi trebuie sa vad ca va pasa. Atat. Nu e greu. Poti spune unui strain ca totul o sa fie bine, ii poti alina oarecum durerea si nu poti spune asta sangelui tau. Si plec si si-mi vad singura de drum, si ma chinui cu grijile unui om mare cand de fapt ar trebui sa traiesc printre oameni de varsta mea.

Cert e ca nu am intotdeauna puterea asta de a trece peste tot. Daca ar trebui sa spun toate astea cuiva as nega cu vehementa si as spune ca asa cum e, imi e bine. Ca nu-mi trebuie mila nimanui. Si merg cu fruntea sus acasa si toata lumea spune ca am reusit ce altii nu au reusit, ca de atata timp ma descurc singura, ca ma intretin singura. Dar nu isi dau seama de fapt cat de singura… Astept ziua aia in care macar o parte din ceea ce am visat se va implini. Nu vreau totul, vreau doar sa am un motiv sa merg mai departe cu acelasi entuziasm. Sa se bucure cineva de ceea ce fac. M-am saturat sa ma bucur singura, sa mint. Ma pricep atat de bine sa ma prefac, sa-i fac pe toti sa creada ca sunt o aeriana in lumea ei, ca daca rad cu gura pana la urechi inseamna ca nu am nici o grija. Oricum o varianta mai buna nu am. De fapt eu nu am de ales. Doar n-o sa ma tavalesc pe jos. Numai eu stiu, numai eu pot sa inteleg. Oricat asa incerca sa explic nu m-as face inteleasa, pentru ca povestile mele sunt prea incalcite.

Cert e ca traiesc… si in ce hal, in ce ritm. Poate e mai bine asa, poate ziua aia in care va fi totul frumos nu e departe si pentru asta merita sa ma zbat zi de zi. Si uite asa imi golesc sufletul aici ca sa il pot incarca maine cu alte si alte lucruri. Dar m-am obisnuit, e deja rutina…

In primul rand ma puteti numi cum vreti voi! Nu ma interseaza! De la frustrata pana la… ce vreti voi, ca nu pot sa va citesc gandurile (desi as vrea).

Vreau sa vorbesc despre Valentine’s Day. Sarbatoarea dragostei, a iubirii, a bla, bla. Haideti sa fim seriosi. Mai avem sa sarbatorim 4 iulie si Ziua Recunostintei si devenim la fel de plafonati ca si dementii aia de americani. Nu, nu sunt xenofoba, doar ca e un popor mult prea instabil si pe deasupra mult prea laudat fata de ceea ce reprezinta cu adevarat. Adica cele mai mari tampenii si razboaie si ciudatenii de le ei au pornit. Au atatea fobii, sunt poporul cu cei mai multi obezi, au inventat junk-food-ul, folosesc oameni de stiinta straini si apoi se lauda ca sunt cel mai puternic si destept popor. Sunt niste ipocriti!

Ei nu au nici jumatate din cunostintele europenilor. Frati-miu, de exemplu, a lucrat acolo pe timp de vara, intr-o tabara de copii. Acei copii nu stiau ca Europa e un continent si ca Romania este o tara. L-au intrebat pe frati-miu daca noi avem televizoare in Romania!!!! Apoi l-au intrebat ce limba vorbeste. El a raspuns romana. Apoi au intrebat cu stupefactie „Si cum va intelegeti intre voi?” Stiu, veti spune ca sunt copii. Da, inteleg si eu asta. Dar e in totalitate vina parintilor ca ii lasa sa fie asa ignorantui, iar cu timpul ei devin dezinstersati de tot ce e in jurul lor.

Sa revenim la Valentine’s Day. De ce am preluat noi sarbatoarea lor cand o avem si noi pe a noastra: Dragobetele. Dar nu suna asa „fancy”, nu? De ce trebuie sa urmam exemplul lor cand stim ca nu e infailibil. Avantajul lor e ca au resurse, pe care au avut grija sa le obtina cu forta. Da, se pare ca banii iti aduc putere insa nu iti aduc si valoare. Stiu, sunt cam pornita pe americani si ma enerveaza la culme aceasta putere economica a lor. Unul dintre verisorii mei este plecat in America. Este doctor in fizica nucleara si cum era de asteptat in Romania nu prea a avut ce sa faca. E acolo plecat de atatia ani, fara sa-si fi vazut macar parintii, vreun prieten, nimic. Si pentru ce? Ca sa se laude americanii cu reusitele lui. Asta nu e corect:  puterea economica oferita unor oameni ipocriti. Si sunt atatea exemple de oameni de stiinta straini care au ridicat America.

Revin la Valentine’s Day. Un alt motiv pentru care sarbatoarea asta ma scoate din sarite e ca are un caracter atat de comercial. Ganditi-va cat profit au vanzatorii aia ambulanti, sau orice alt magazin, in preajma acestei asa-zise „sarbatori”. Pai da, ca te simti obligat sa iei ceva si sa duci la femeie / barbat acasa, ca deh! e Valentine’s Day draga. Nu poti sa treci nepasator pe langa tarabele cu inimioare si alte prostii asezonate. Si culmea, te duci acasa frumos gatit, cu un cadou din asta care cica exprima dragostea ta, te porti impecabil cu persoana respectiva, faceti dragoste, apoi stati si va uitati in tavan si va ganditi cat de minunata a fost ziua asta de Valentine’s Day si cat de mult va iubiti. Oau! Atat pot sa spun!

Si in celelalte zile ale anului ce te impiedica sa faci un astfel de gest?!? Sa vii acasa, intr-o zi banala a saptamanii, cu o surpriza din asta. Care crezi ca ar fi efectul? Sau mai bine zis, care dintre gesturi are mai mult efect? Cel facut parca la comanda de Valentine’s Day sau ala spontan? Intreb si eu. Sunt mai ciufuta din fire, recunosc.

Nu, nu sunt improtriva unei sarbatori a iubirii, contrar peroratiilor mele de mai sus. Chiar deloc, doar ca mi se pare deplasat. Inteleg ca nu putem sarbatori Craciunul in fiecare zi, ar fi absurd, si la fel Pastele sau Revelionul. Astea-s sarbatori ce isi au farmecul doar la timpul lor. Dar iubirea? Iubirea are farmec in fiecare zi, in fiecare anotimp. De asta mi se pare aiurea sa sarbatorim iubirea. Da, ok, o sarbatorim mai cu patos de Valentine’s Day. De ce nu o sarbatorim totusi de Dragobete. Ca suntem romani, fie ca vrem sau nu. Da, suntem romani si nu americani. Aaaa incercati sa imi spuneti ca a devenit un fel de sarbatoare universala. Poate, pentru aia care nu au o astfel de sarbatoare. Revenim iarasi la spiritul de turma. E mai comod asa din cate vad.

Da, m-ati prins, eu nu sarbatoresc Valentine’s Day ca nu am cu cine si recunosc ca as fi facut si eu ceva special de aceasta mirifica sarbatoare. As fi stat sa lenevesc in pat langa persoana care s-ar fi numit iubitul meu. As fi stat acolo langa el cuibarita, pana ne saturam unul de altul, pana nu mai putem respira, pana s-ar face noapte tarziu, pana nu ar mai exista nimic altceva. Nu-mi trebuie un cadou pentru a sti ca ma iubeste, nu-mi trebuie altceva decat persoana lui. Da, suna cam siropos dar uneori nu ai nevoie de mai mult.

Asta e, asta sunt. Nu ma judecati prea tare si daca ma veti judeca, nu-i problema. E bine totusi ca lumea iubeste in continuare (asta ca sa inchei pe un ton mai pacifist).

Frateeeeeeeeeee! Dragostea nu e ca in filme! Niciodata!

Cati oameni ati vazut voi alergand dupa taxiuri cu un buchet imens de flori in mana? Cati oameni ati vazut sa plateasca un avion sa scrie pe cer „Te iubesc X!” Cati oameni ati vazut sa strabata mari si tari pentru a-si cere scuze? Cati oameni ati vazut sa renunte la serviciu pentru a fi cu persoana iubita? Cati? Ca m-apuca nervii!

Atunci care mai e rostul filmelor astora siropoase? Sa ne arate ceea ce nu vom trai vreodata? Sa ne arate ca de fapt suntem niste fraieri usor de impresionat si usor de manipulat. Sa ne arate de fapt ca este o discrepanta atat de mare intre ce arata ei acolo si ce se intampla cu adevarat. Nu m-am uitat la un astfel de film de curand, doar mi-a trecut prin minte exact acum ca noi astia care nu jucam in filme suntem cam lipsiti de idei asa.

Adica nu am vazut pe nimeni sa alerge prin ploaie dupa alta persoana, sa o ia in brate, sa-si ceara scuze si apoi sa se pupe si sa traiasca fericiti mult timp dupa aceea. N-am auzit sau vazut asemenea fapte marete. Dar ar putea exista, nu? Daca ne-am folosi imaginatia am putea face si noi gesturi din astea frumoase si nebunesti.

Nu, nu vorbesc despre faptele marunte, despre cadouri si mici surprize dragastoase. Nu! Vreau sa vorbesc despre fapte cu adevarat semnificative. Ar fi frumos, ar insemna ca nu ne e frica sa ne aratam dragostea fata de o persoana, ca nu ne temem de cei din jurul nostru. Dar se pare ca ne temem…

Am auzit si eu destule cuvinte frumoase, am avut parte de momente speciale insa intotdeauna lipseste neprevazutul. Ar trebui sa avem curaj sa facem mai multe lucruri spontane, ar fi mai palpitant totul. Ar trebui sa ne luam iubitii / iubitele de mana si sa ii ducem in locuri frumoase, sa nu le dam ragaz sa isi faca bagajul, sa evadam alaturi de ei si sa intensificam tot.

De altfel, ceva ce ma enerveaza la culme e ca de obicei ne aratam mai afectuosi la ocazii speciale. Frate, nu e nevoie sa fie Valentine’s Day (care apropo e o prostie, mai avem sa sarbatorim 4 Iulie si ne americanizam), sau zi de nastere, sau Craciun sa aratam persoanei de langa noi cat de mult o apreciem. Fiecare zi sau orice zi e un prilej de a face toate astea. Daca as putea, as lua pe acel cineva de mana si i-as propune sa hoinarim prin lume. Asta daca as fi multimilionara. Insa ideea e alta. Nu trebuie sa fac inconjurul lumii ci doar sa am vointa sa fac astfel de lucruri.

Da, probabil multi ne-am gandit la astfel de lucruri dar nu am incercat sa le punem in practica. Dar haideti macar sa ne oprim pe strada si sa ne pupam vreo 10 minute cu cel de langa noi fara sa ne pese de nimeni, haideti sa il asteptam seara acasa cu ceva nou, haideti sa incercam sa ii indeplinim cele mai arzatoare dorinte, haideti sa ii aratam ca il iubim in cel mai inedit mod posibil. Sentimentele sunt facute pentru a fi aratate, sunt facute pentru a ne umple sufletul. Haideti sa le scoatem la lumina, macar din cand in cand. Haideti sa le traim la intensitatea lor adevarata, fara a fi nevoie sa le cenzuram.

As vrea sa putem face fiecare dintre noi propriul nostru film. Sa creem propriul nostru scenariu, fiecare dupa preferinte. As vrea sa vad cat mai multi oameni indragostiti pana peste cap.

Vise si orgolii

Posted: 5 Februarie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , , , ,

Fiecare om are visele lui. Ale mele poate indraznesc sa treaca anumite limite… dar de asta sunt vise, nu? Insa ce nu inteleg eu e de ce oamenii din jurul tau aleg sa iti spuna ca asa ceva nu e cu putinta. Nu aspir sa fiu Bill Gates (in primul rand ca nu ma duce capul atat de mult) insa mi-ar prinde bine un sprijin, nu un zambet sarcastic.

Oricum, toate astea ma ambitioneaza, pentru ca in primul rand stiu ce pot. Daca unul si altul aleg sa ma demoralizeze atunci nu pot decat sa-mi vad mai departe de treaba mea. Stiu, de altfel, ca toate lucrurile pe care le fac, ar trebui sa le fac strict pentru mine, fara a demonstra altcuiva ceva. Adica uit esentialul daca fac un lucru strict pentru a da peste nas altuia.

Pana la urma toti avem aspiratii, cu totii ne dorim sa ne depasim conditia si mai stim ca trebuie multa munca pentru asta. Pe langa asta, pe langa munca, pe langa incercari nenumarate, pe langa esecuri ar fi mult mai usor sa avem si un sprijin, moral in primul rand. Pentru ca altfel te trezesti dimineata langa o persoana care stii ca te apreciaza, care crede in tine, care iti vrea binele. Altceva este sa te trezesti fiindu-ti rusine de gandurile si incercarile tale.

E mai usor sa faci totul pe fata decat sa te ascunzi. De asta zic ca atunci cand ai sustinere esti in stare de orice iar atunci cand faci totul pe ascuns e de doua ori mai greu. Si pana la urma ce satisfactie poti avea daca ti-ai atins scopul… pe parcurs este posibil sa fi uitat chiar tu ce si de ce ai inceput un anumit lucru.

Pana la urma cuvintele sunt arme puternice. Schimba multe. Eu si gura mea mare stim foarte bine. Orgoliul e o arma puternica. Letala chiar. Si in toate ambitiile astea, in tot traseul asta de parcurs orgoliul este un factor cheie. Unii sunt orgoliosi doar sa nu para ei mai prejos, sau pentru ca si-au creat o imagine si nu vor sa fie vazuti altfel. Dar stau si ma gandesc, oamenii aia stiu cu adevarat cine sunt?… pentru ca intr-o buna zi vor fi vazuti exact asa cum sunt. Cum vor reactiona atunci?

De ce aleg unii sa isi refuze unele placeri, unele vise, unele aspiratii din prostescul orgoliu? De exemplu unii aleg sa nu iubeasca pe cineva din orgoliu, unii aleg sa fie doctori in loc sa fie ceea ce isi doresc doar pentra a demonstra ca pot face un lucru, unii aleg sa nu accepte ajutor si sa se chinuie de doua ori mai mult. Si toate astea din cauza acestui sentiment din cutiuta magica a Pandorei. Ne schimbam destinele din cauza unei trasaturi de caracter. Si nu cred ca merita sa fie numita trasatura de caracter.

Am si eu un vis. Si e total diferit de tot ce am facut eu pana acum. Am fost la ASE. Am vreo trei ani la activ ca si secretara. Am fost si reporter. Insa vreau sa fac ceva diferit acum si poate parea pentru altii ceva destul de banal, insa e ceva ce mie imi place si nu ar trebui sa imi pese de ce zic ceilalti. Nu ar trebui… Insa ma gandesc la cei care sperau sa ajung vreun manager ceva, sa fiu aghiotantul perfect (cei de acasa desigur). Ma mai gandesc ca cei care iti vor binele se gandesc de fapt la lucrurile banoase si nu la lucrurile care te fac fericit. De exemplu cineva apropiat iti poate spune sa nu speri sa gasesti iubirea ci mai degraba sa ai bani. Si te gandesti ca fraieru’ de ce mai exista toate lucrurile astea spirituale, de ce nu ne apucam toti sa facem bani, bani, bani. De ce sa ne dorim iubire, familii, copii, liniste cand putem face bani, cand putem sa devenim niste oameni de cea mai joasa speta si sa pierdem si ultima sclipire de umanitate in detrimentul hartiilor astora nenorocite.

Haideti sa ne luam masini si case, bijuterii, si tot felul de nimicuri costisitiore, haideti sa facem din marcile de baza un scop in viata. Hai sa facem un scop in viata sa fim imbracati din cap pana in picioare de mai stiu eu ce creator de moda. Hai sa facem un scop din a avea cea mai smechera masina, si o vila cu nu stiu cate etaje. Hai sa etalam ostentativ cateva kilograme de bijuterii pe noi. Si asa suntem mai frumosi nu. Asa suntem apreciati. Asa suntem puternici. Dar atat de prosti, atat de ignoranti, atat de singuri, atat de saraci cu duhul, atat de orgoliosi si de seci.

Haideti sa ne culcam in fiecare seara in masina si sa ne imaginam ca este o persoana iubita. Haideti sa stam de vorba cu peretii pentru ca doar ei tin locul de prieteni. Hai sa fim snobi. Asta imi doresc si eu, sa devin un banal obiect de decor. Sa fiu orgolioasa si increzuta. Sa ma uit de sus la cei care nu au si sa ma consider privilegiata. Sa nu-mi doresc decat sa am unghiile mereu facute, sa nu stiu, sa nu ma preocup, sa nu-mi stric silueta si sa-mi pun extensii. Asta vreau, sa ma invidiati! Dar ma invidiati oare?

M-a apostrofat un prieten ca nu-i dau material sa citeasca seara. Dupa un dus fierbinte m-am decis sa scriu ceva. De obicei ma feresc sa scriu doar de umplutura, desi recunosc ca am scris de cateva ori ce am simtit pe moment si nu consider ca a fost ceva extrem de interesant. Iarasi recunosc ca nu scriu despre cine stie ce subiecte, demne de un teribil interes. Oricum sunt exigenta, mai ales cu mine. Si uite asa am facut o introducere egala cu o aberatie. Ma pricep, stiu.

Avand in vedere ca sunt intr-o stare buna o sa scriu despre un subiect apreciat de mine. Prietenia. Fara nici o suparare pentru vreunul dintre prietenii mei, primul mentionat va fi fratele meu. Genialul de frati-miu mai bine zis. Daca nu aveam un astfel de frate eram cu siguranta mult mai trista. Pe langa faptul ca m-a invatat multe prostii, mi-a pus prima tigara in gura (ca deh, doar e frati-miu), mi-a indus o gramada de cuvinte obscen de haioase in vocabular, etc (chestii din astea fratesti), el inseamna pentru mine ceea ce nimeni nu va insemna vreodata.

Daca ar fi sa detaliez fiecare bucurie, fiecare traznaie, fiecare discutie, fiecare sentiment pe care mi l-a inspirat ar insemna sa scriu aici fara sa ma opresc inca vreo 22 de ani. Cert e ca suntem foarte apropiati si ne putem spune orice. Nu exagerez cu absolut nimic. Am crescut separat si cea mai lunga perioada petrecuta impreuna este de 9 luni si continua. Abia acum un an am inceput sa locuim impreuna si desi suntem, cum e de asteptat, personalitati diferite, pana acum ne intelegem foarte bine. El e familia mea, in cel mai adevarat sens al cuvantului. Multi ne spun ca nu au mai vazut o asemenea relatie, iar asta nu face decat sa ma bucure enorm. Ar fi atatea de spus despre omul asta, iar mie mi se pare ca aici nu am scris nici macar esentialul. Oricum cateva momente petrecute alaturi de noi doi vor convinge pe oricine. Nu pot incheia decat mentionand faptul ca il iubesc extraordinar de mult.

Avand in vedere ca nu am crescut alaturi de fratele meu, evident am o persoana cu care mi-am petrecut copilaria si cu care inca pastrez o relatie extraordinara dupa atata amar de vreme. Este vorba despre prietena, fina, colega, confidenta, colega de banca, celebra Ene, G-la, etc. (avem noi mai multe apelative dar le pastrez pentru noi). Si nu vreau decat sa mentionez ceva ce voi tine minte mereu: visele noastre; sa plecam de acolo, sa ajungem in Bucuresti, sa mergem la facultate, sa continuam prietenia noastra asa cum vrem noi. Am vorbit despre asta si am avut sentimentul ala al reusite. A fost ceva de genul: „Uite ca am ajuns si in Bucuresti, suntem si la facultate si suntem inca prietene”. Ce avem noi este un fel de casnicie. Nu cred sa ne fi certat vreodata serios, sau sa fi fost invidoase, egoiste, prefacute una fata de cealalta. Suntem foarte diferite, insa cred ca asta e reteta succesului. Ea poate sa confirme. Eu sunt cu gura mare, cu nebunia aferenta iar ea e opusul (opusul insemnand nebunia ascunsa, insa existenta). Exact cum zice si ea: „D-aia ne intelegem noi bine!” Nu pot sa zic decat „Go Eneeeeeeeee!”

Urmatoarea figura ce mi-a marcat existenta se numeste Pop, si am cunoscut-o prin intermediul tovarasei de mai sus. Era vara, inainte sa incepem liceul iar la inceput mi s-a parut cam ciudatica. Va spun sincer ca asta o face unica. Sunt atatea lucruri de spus despre ea, dar cu care ea nu ar fi de acord, incat ma abtin. Cert e ca am locuit impreuna un an si ceva si pot sa spun cu mana pe inima ca are o imaginatie fantastica. Oh da! Stie ea ce zic. Este un dezastru in bucatarie (imi pare rau dar asta m-a marcat), dar am convietuit atat de bine impreuna si mi-e tare dor de perioada aia. E departe acum (suna cam tragic) dar se va intoarce ea cu tot cu bretonul ei frantuzesc, cu tot cu naturaletea cu care trateaza absolut orice subiect. Si parca o vad stand in fata mea si intrebandu-ma „Ce ne mai povestesti, Por?”, desi ea ar trebui sa inceapa sa indruge verzi si uscate despre ce a facut cat a fost plecata, sau pur si simplu despre ea. Dar asta este Poponauta noastra, nu? D-aia o iubim noi!

In cercul asta restrans de nebune care este (vorba unui clasic in viata) face parte si Pes. Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Alaturi de Ene intru in curtea liceului iar langa stejar o fata tunsa scurt (o freza unica fie vorba intre noi), cu ochii mari, albastri (vezi fata ce boem te descriu) ne intampina. Atunci am cunoscut-o si nu prea parea incantata de mine (recunoaste!). Mi-a luat destul de mult sa ajung la inima ei (da, ma stie ea ca sunt sucita). Nu prea gusta ea glumele mele si o ardea numai cu Pop (la ele e ceva in genul eu si Ene). Da da, a fost cam neprietenoasa la inceput, dar cu timpul s-a adaptat cu gura mea mare si obligata de faptul (zic si eu nu altceva) ca statea in banca din spatele meu. Oricum, usor usor am vorbit noi mai multe si a inceput sa se obisnuiasca cu mine, nu ca ea ar fi atat de linistita precum pare (e calmul in persoana). Dar ne cunoastem noi, nu-i problema. Trebuie neaparat sa mentionez ceva despre Pes: moare dupa copii (nu in sensul ala rau, desigur). Si e la medicina. O iubim in special pentru gropitele alea din obraji!

Si acum vine partea mai grea. Despre cineva nu atat de actual. In prezent este doar urma a ceea ce a fost. Si vorbesc despre Iuliana (a se observa tonul formal). Candva facea parte din acest restrans (si de ce nu select si intelectual) dar in ultima vreme (ceva mai mult chiar) s-a cam indepartat si aici vorbesc in numele meu si imi asum orice scriu. Pentru mine asta s-a intamplat, s-a indepartat iar incercarile mele (putine, recunosc) nu au avut un impact prea mare. Oricum au fost vremuri frumoase si peste care nu as fi putut trece.

Am incercat sa conturez cat mai amuzant totul, nu stiu daca mi-a reusit dar stiti si voi fetelor ca sunteti mult mai mult decat cateva randuri pe un amarat de blog (a fost tare asta, nu?). Sper sa va amuzati si voi alaturi de mine. Atat am putut si eu.