Intrebari…

Posted: 14 Februarie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , , , , ,

Nenorocita asta de inima nu ma lasa sa dorm. Plange ca o nebuna, urla, se plimba de la picioare pana la creier ca o disperata. Nu o mai suport, nu ma lasa sa-mi vad de ale mele. E nefericita, e blestemata. As da orice sa-i astup gura aia cu care urla asa tare. Ma innebuneste.

Nu pot sa ma nu ma intreb de ce. Nu pot sa nu ma intreb de ce eu? De ce eu? Cu ce am gresit ca sa merit asta. Cu totii gresim… eu cu ce am gresit atat de tare, pe cine am suparat atat de mult, ce trebuie sa fac sa treaca toate astea? Nu pot sa nu ma gandesc. As opri si creierul asta… atatea intrebari nascoceste, atatea scenarii ce nu se vor realiza niciodata, atatea idiotenii. Cu cine sa ma cert, cui sa ma plang, cine sa ma asculte? Am incercat sa fiu cat mai buna, mi-am pus ambitia in tot. Am fost un copil cuminte, am avut note bune mereu, mi-am vazut de treaba mea, nu i-am suparat pe ai mei, dar cand am avut nevoie de sprijin nu am primit nimic. Fac totul singura, ca un animal salbatic. Pana si animalele au instinctul ala de grup. Eu sunt singura… atat.

Si fiecare zi ma face sa cred ca de fapt nu am reusit nimic… dar am reusit atat de multe. Pe care doar eu le stiu, pe care nu am avut cui sa le spun. As vrea sa ma stranga cineva in brate si sa imi spuna ca stie tot, ca stie cat de greu, ca stie… chiar daca nu stie nimic, chiar daca nu are nici cea mai vaga idee. Imi place sa cred ca pot, ca am tot ce imi trebuie sa reusesc doar ca vreau sa mi-o spuna si altcineva. Atat… sa-mi spuna ca pot orice mi-as propune. M-am saturat sa ma lupt zi de zi cu mine, cu tot ce inseamna nenorocita asta de viata. Nu am copilarit atat cat as fi vrut, nu m-am distrat atat cat as fi vrut si parca nici nu mai am chef. Prefer sa stau in casa cu povara unui om batran, sa stau ca un om fara viata. Nu-mi mai place nimic…

Se spune ca pana nu vezi ce-i rau nu ai cum sa stii ce-i bine. Dar eu cand vad ce-i bine? Ca m-am saturat sa vad doar ce-i rau, ce-i greu… Am trait o viata de om pana acum. E ca si cum toata viata mi s-ar fi comprimat in toata existenta de pana acum. E ca si cum as putrezi pe dinauntru, ca un copac mancat de furnici. Si nimic nu ma mai poate surprinde, ce ma mai poate ingenunchea acum cand sunt deja la pamant? Ce ma poate face mai nefericita decat sunt acum? Stiu cum e sa nu ai o familie, sa iti iei cea mai draga persoana de pe lume de la morga, rece, pe o masa de metal. Sa o vezi acolo intinsa, fara viata dar sa crezi ca se ridica in urmatorul moment. Sa simti greutatea imensa a unui om… care nu mai este. Stiu cum e sa iei totul de la zero, sa traiesti de pe o zi pe alta fara nici un sens. Sa nu ai decat strictul necesar. Sa iti fie bine o vreme apoi sa cazi atat de tare incat sa nu iti mai revii.

Stiu cum e ca persoanele care ar trebui sa iti fie aproape sa iti zica „nu te mai plange atat, ai doua maini si doua picioare, ce-ti trebuie mai mult?” Ei bine, uite ca imi trebuie. Nu imi trebuie sa aud asta, imi trebuie sa vad ca va pasa. Atat. Nu e greu. Poti spune unui strain ca totul o sa fie bine, ii poti alina oarecum durerea si nu poti spune asta sangelui tau. Si plec si si-mi vad singura de drum, si ma chinui cu grijile unui om mare cand de fapt ar trebui sa traiesc printre oameni de varsta mea.

Cert e ca nu am intotdeauna puterea asta de a trece peste tot. Daca ar trebui sa spun toate astea cuiva as nega cu vehementa si as spune ca asa cum e, imi e bine. Ca nu-mi trebuie mila nimanui. Si merg cu fruntea sus acasa si toata lumea spune ca am reusit ce altii nu au reusit, ca de atata timp ma descurc singura, ca ma intretin singura. Dar nu isi dau seama de fapt cat de singura… Astept ziua aia in care macar o parte din ceea ce am visat se va implini. Nu vreau totul, vreau doar sa am un motiv sa merg mai departe cu acelasi entuziasm. Sa se bucure cineva de ceea ce fac. M-am saturat sa ma bucur singura, sa mint. Ma pricep atat de bine sa ma prefac, sa-i fac pe toti sa creada ca sunt o aeriana in lumea ei, ca daca rad cu gura pana la urechi inseamna ca nu am nici o grija. Oricum o varianta mai buna nu am. De fapt eu nu am de ales. Doar n-o sa ma tavalesc pe jos. Numai eu stiu, numai eu pot sa inteleg. Oricat asa incerca sa explic nu m-as face inteleasa, pentru ca povestile mele sunt prea incalcite.

Cert e ca traiesc… si in ce hal, in ce ritm. Poate e mai bine asa, poate ziua aia in care va fi totul frumos nu e departe si pentru asta merita sa ma zbat zi de zi. Si uite asa imi golesc sufletul aici ca sa il pot incarca maine cu alte si alte lucruri. Dar m-am obisnuit, e deja rutina…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s