Arhivă pentru Martie, 2010

Ce-ar fi daca ne-am purta sufletul la vedere? Ce-ar fi daca ar fi in exteriorul corpului… Ne-ar fi rusine sa ne vada altii suferind? Am avea cum sa ne mai ascundem? Am avea cum sa ne prefacem ca nu ne pasa, cand sufletul nostru arata, de fapt, jalnic? Cum ar fi…

Asta ar insemna ca cei pe care ii iubim, sa stie acest lucru cu siguranta. Sa vada sufletul nostru tremurand, tresarind, jubiland la apropierea lor. Asta ar insemna ca cei de care ne temem sa vada slabiciunea noastra, sa vada zbuciumul cauzat de prezenta lor. Asta ar insemna ca prietenii sa vada tot ce simti, sa vada tot ceea ce se petrece cu tine…

Si acum ma gandesc… ce rost ar avea? Daca oamenii ar sti toate astea despre noi. Cat de vulnerabili am fi, cat de lipsiti de mister… Insa este mereu un rost pentru toate, dinainte stabilit. Degeaba ma gandesc cum ar fi, pentru ca nu este si nu va fi niciodata.

Din doua variante s-a ales cea mai buna. Sufletul trebuie sa fie in interior. Varianta asta are mai multe avantaje. Nu vede nimeni cand ne e frica, putem disimula o multime de stari, putem evita situatii nefavorabile noua, etc. Intr-adevar avantajele sunt multe. Dar vom putea oare descrie frumusetea sufletului nostru, persoanei iubite? Va putea realiza vreodata ce ecou, ce impact rasunator are asupra noastra? Ce curcubeu, ce cascada de sentimente, ce frumusete nemaivazuta provoaca iubirea?

Ce chestie si cu sufletul asta. Mi-a zis cineva ca eu tratez toate lucrurile cu sufletul. Toate situatiile… Si de-asta imi e asa greu sa trec peste. Asta sunt, nu pot fi superficiala. Iar daca, totusi, par, asta nu inseamna ca in sufletul meu nu se intampla nimic.

Eu, insa, vad tot mai putin suflet in jurul meu. Vad oameni de la care m-as fi asteptat sa aiba o anumita inteligenta, o anumita prestanta, o lipsa acuta de suflet. Ar trebui sa facem donatii de suflet… exact ca cele de sange. Iarasi o utopie de-a mea. Se pare ca unii oameni se nasc cu acest deficit. Poate ar trebui sa fie letal ca sa fie luat in serios. Asa, e considerat un fel de lipsa de calciu.

Avem o comoara in noi… Dar cati o vad? Daca n-are eticheta vreunui designer, e lipsita de valoare, nu? O comoara care nu necesita harta, o comoara ce poate fi inmiita… infinita…

Si ma gandesc totusi ca e o corvoda si sufletul asta. Trebuie sa ai atata grija de el, sa-l educi, sa-l cizelezi, sa-i mai tai din impulsivitate. Al meu e neslefuit… salbatic… Suna a telenovela: Suflet salbatic. E salbatic pentru ca nu vrea sa fie dresat. Ori de cate ori cred ca am reusit sa-l opresc, el de fapt imi demonstreaza contrariul. Si cu ce inversunare face asta… Si, mai ales, din te miri ce.

Cateodata ma minunez ce putere are. Cum ma doare tot corpul din cauza lui, cum lacrimi fierbinti imi navalesc pe obraji, cum imi alunga somnul si concentrarea. Si ma subjuga si ma doare… e sadic sufletul asta al meu. De fapt, asa se razbuna el pentru faptul ca nu il ascund deloc. Insa, nu stie cat de greu e… imens de greu.

Ii multumesc totusi sufletului meu pentru toate lucrurile astea, pentru antrenamentul zilnic, pentru fiecare dezamagire in parte, pentru fiecare regret, pentru fiecare dorinta neimplinita, pentru fiecare lacrima varsata… si Dumnezeu stie ca as fi putut sa umflu Dunarea.

Se zice ca toate au un rost, desi, eu nu il vad pe al meu. Pentru mine totul e intamplator. Sau poate asta e rostul meu… sa nu am un rost. Sa fiu de folos, iar cand scopul este realizat, sa ies din schema. Eu sunt un fel de substitut…

E ora 3.00 a.m. Cica acum ies dracii la iveala. Si eu am o insomnie mai afurisita decat toti dracii. De fapt daca e sa raman in sfera asta demonica in ultimele 2 saptamani m-au bantuit toate entitatile posibile. Framantarile mele interioare sunt demne de denumirea de draci. Oh da! Drept dovada, stau aici si scriu in loc sa dorm. Asta e consecinta gandurilor mele. Infinitelor mele ganduri… care acum roiesc in jurul unui singur si esential subiect. Serviciul. Il credeam consolidat si iata-ma in fata unui scandal de proportii. Nu credeam nici daca ma platea cineva ca se va ajunge pana aici. Si iata-ma consumata de acest demon nasol (o sa va povestesc altadata pe indelete, acum subiectul e prea actual si nedadator de vreo anume placere… o sa il evit pe cat posibil).

Sunt hotarata totusi sa il las deoparte. Adica toata aceasta problema, si sa incerc sa imi canalizez energia catre alte lucruri. Am facut curatenie… multa! Am citit… mult! Am jucat carti… pana noaptea tarziu! Am baut… moderat! Se pare ca acest gand nenorocit nu o sa dispara pana nu se va rezolva situatia. Ceea ce sper sa se intample curand. Pentru ca daca nu, o sa-mi bubuie capul. Da, da, nu radeti, o sa imi bubuie la propriu… deja mi-au aparut niste vene ciudate pe frunte. Glumesc… ce umor am si eu la 3 dimineata.

Cert e ca trebuia sa scriu cred. Simt cum ma ia somnul. Cred ca asta e ingerul meu… scrisul. Nu stiu insa daca poate face fata armatei de demoni din dotare. O sa vad eu. Si mai placuta e vremea de afara. Alt chef de viata ai. Am fost zilele trecute sa ma zbengui cu mingea, sa incropesc un tenis de picior cu baietii si parca m-am inviorat. Nu mai fumez de joi (18 martie). Imi repugna gandul. S-a intamplat dintr-o data. Pur si simplu nu mai pot pune tigara in gura. Simplul gand imi face rau. Da Ioana, de la ziua ta nu mai pot fuma.E un reper si asta. La tine am fumat ultima tigara.

In rest ce pot sa zic… ma mir si eu ce razna sunt cateodata. Cat de mult pot sa ma descurajez cateodata, cat de mult pot sa ma descumpanesc. Si ce fac in acest caz? Haz de necaz (si il scot din minti pe Relly). Asta e alta poveste pe care nu stiu daca o sa o dezbat. De fapt ba da. Relly merita niste explicatii si le va primi pe indelete. Am avut insomnii si am fost destul de nefericita si nu am avut decat sa fac misto si sa ma port ca o descreierata… cu Relly… nu ca ar fi ceva atipic mie. Ma umfla rasul cand ma gandesc ce-si imagineaza. Cum am mai spus voi detalia.

Acum sincer sper ca ziua de azi sa fie macar insorita, frumoasa. O sa fiu la birou. Eu si o colega. Vom palavragi in voie. Am avut concediu medical dar asta tine de serviciu si nu vreau sa detaliez. Am sa o fac la timpul potrivit. In rest, joc de glezne. Parca am fost leguma. Sufletul asta al meu lucreaza prea mult, simte prea mult… uff si gandurile astea care nu-mi dau pace. Cel putin mi-a trecut starea de tristete crunta de zilele trecute. Daca ma apucam de scris atunci sigur iesea ceva macabru. Acum macar am zeflemeaua asta usoara data de dracii astia baltati.

As injura… as vrea intr-un fel sa am tot timpul ocupat cu ceva, sa nu mai fie nevoie sa despic firul in patru. Sa ma epuizez. Sa ajung seara acasa si sa fiu istovita. Sper sa reusesc asta de saptamana viitoare. M-am inscris la niste cursuri. O sa le fac dupa orele de munca asa ca o sa am un program infernal (s-o mentinem in sfera asta obscura). De fapt pentru urmatoarea perioada de timp mi-am incarcat timpul cu maruntisuri si ceva lucruri importante si ambitii ce zaceau nesatisfacute numai sa uit de ce ma apasa. Asta ramane sa dezvolt, iarasi, altadata. Cel mai bine dupa ce voi realiza ce mi-am propus.

Ah ce imi place sa debitez astfel de cuvinte fara noima (pentru voi). Sau ma rog. Poate am fost coerenta. Iar ma umfla rasul. Gata, de maine ma port si eu ca un om normal desi nu sunt. De maine ma catar iar pe tocuri ca prea am ars-o in adidasi. Ma bucur ca nu mai fumez. Poate reusesc sa fac si un pic de miscare. Tot sa imi umplu timpul si poate voi izgoni insomniile.

Mi-e somn si mai am doar cateva ore de dormit, dar presimt eu ca ziua va fi buna. Ca voi incepe cu bine saptamana… sau cel putin sper. Ce ciudata e si speranta asta iar eu imi dau seama acum ca sper mult si ce e mai important e ca stiu sa sper. In ciuda tuturor gandurilor mele negre si triste (si sunt o gramada) se pare ca sunt un om destul de norocos (in unele privinte). Cert e ca intodeauna am avut o cale de scapare si poate ca intuitia mea a stiut mereu asta. De fapt sunt sigura. Si mai stiu un singur lucru: ma pricep tare bine sa imi pacalesc moralul si sa merg mai departe. Si tot asa…