Arhivă pentru Mai, 2010

Am fost matinala azi. M-am trezit foarte devreme, ceva neobisnuit de cand ma aflu in preaviz (de fapt de cand nu ma mai primesc la munca :)). Am fost la niste cursuri de taiji, practici interne de sanatate chinezesti, nu ca as avea vreo alta problema de sanatate decat cea mentala :). Foarte relaxant intr-adevar doar ca eu fiind invatacel a trebuit sa practic singura. Trei miscari am invatat si le-am repetat de nebuna. Trebuie sa fii foarte rabdator si foarte concentrat asupra ceea ce faci, ceea ce eu nu am reusit, desigur. Trebuie sa ai mintea limpide, sa nu te gandesti aiurea. De parca ar fi asa usor cu felul asta al meu de-a fi.

Am rezistat cu stoicism plictiselii care ma lovise si animata de gandul ca nu e de mine si basta! am continuat sa fac acei pasi. Aproximativ o ora, fara acea jumatate de ora dedicata incalzirii. Nu pot sa zic ca e aiurea doar ca la cat duc eu lipsa de rabdare, e nepotrivit, adica nu ma caracterizeaza. Dupa cate am vazut eu se invata mai multe miscari care apoi se fac cursiv, ca un dans. E foarte frumos de privit, dar mai am o „mica” problema si la coordonarea mainilor cu picioarele :). In cateva cuvinte, nu-i de mine. Mie imi trebuie ceva care sa ma epuizeze, cum ar fi un sac de box pe care sa-l maltratez pana nu mai am suflare.

Oricum, dupa ce am plecat de la cursuri am mers pe jos pe Dorobanti, pe la Piata Romana, pana la Universitate, apoi am cotit prin centrul istoric si am ajuns la Unirii. Vantul adia usor, nu era nici foarte cald, potrivit as spune si eu mergeam ca o boema ce ma aflu incercand sa contrazic mental pe toti cei care spun ca urasc Bucurestiul. Nu are rost sa enumar ce am vazut in trecere, pentru ca toti stiti traseul, doar ca luand la pas traseul central intr-o duminica dimineata, parca se vede altfel. E un oras frumos. Si nu-mi enumerati poluarea, traficul, sau mai stiu eu ce argumente dezbatute peste tot. Si celelalte orase sunt poluate. Sa luam Londra si celebrul smog, nu se compara totusi ca si aspect, dar vorbeam despre poluare.

Plimbarea a fost revigoranta. Din punctul meu de vedere e frumos sa vezi oameni pe strada la orice ora, sa vezi tot felul de buticuri, anticariate, cafenele, fel de fel de denumiri atragatoare la tot pasul. Imi place aglomeratia, viata animata de noapte a acestui oras care nu oboseste niciodata. Are de toate, de la distractii la puncte culturale, locuri de recreere, spectacole, evenimente. Nu te poti plictisi aici. Si pana la urma nu e atat de urat precum spun unii. Bine, eu sunt subiectiva, mie imi place. Intotdeauna mi-am dorit sa vin aici, sa traiesc aici. In plus ai toata libertatea din lume, nu prea vezi multa lume uitandu-te dupa tine pentru a analiza cum esti imbracat sau cu ce, poti merge pe strada cum vrei tu.

Plimbarea prin centrul istoric a fost de departe cea mai placuta. Magazinele mici, cu aspect invechit, cu denumiri vechi, imbinarea usoara de nou cu acele strazi pavate cu piatra cubica, stramte, atmosfera un pic prafuita, un pic stearsa iti dau acel sentiment de evadare. Dar poate ritmul vietii, aici, te distrage de la ceea ce e in jur si in graba de zi cu zi nu mai observam lucrurile frumoase.

Sunt foarte subiectiva, probabil si datorita faptului ca aici mi s-au intamplat foarte multe lucruri frumoase, aici ma simt mai bine decat in orice alt loc, aici vreau sa continuu sa stau. Desigur e si vechea vorba, niciodata sa nu spui niciodata. Am parasit Bucurestiul in urma unei nebunii trecatoare legate de un anume tip 🙂 dar am revenit. Sau pot sa mai adaug ca am o vedere superba de la balconul meu de la etajul 7, de unde pot sa vad splendid Casa Poporului. Privelistea e chiar superba.

Asa ca in ciuda aspectelor negative, haideti sa dam credit acestui oras care pana la urma fiind cel mai aglomerat, fiind capitala, e normal sa stranga laolalta si cateva deficiente.

Sau macar plimbati-va intr-o duminica dimineata pe la ora 10…

Nu ma mai inteleg! Sa dea naiba daca mai stiu ce vreau, daca mai stiu ce simt! Mi-e bine acum, culmea, nu prea am stari din astea de plenitudine. Nu atatea zile la rand. Se mai umbresc unele momente dar doar atat. Adica ceea ce acum o saptamana se anunta un fel de cadere nervoasa, se transforma acum intr-o serenitate… cel putin ciudata. M-am hotarat subit sa-mi diversific programul. Am o afinitate pentru activitatile artistice si mi-am ales cateva sa imi umplu timpul. Mereu mi-a placut sa fiu „miez” asa ca aceste activitati pe care le-am ales imi permit sa-mi satisfac aceasta trasatura de caracter… exuberanta.

Aberez, vede toata lumea nu? Ma amuz si eu pe seama mea acum. Dar asta sunt. Toti suntem intr-un fel sau altul. Firi contradictorii sau nu. Eu cu siguranta sunt o fire contradictorie. Numai eu stiu… si probabil s-au prins si altii. Traiesc haotic si trebuie mereu sa am o activitate, trebuie sa nu stau pe loc, pentru nimic si pentru nimeni, mai ales…

Stiu ca in mare parte si ceea ce scriu reflecta o tristete anume, o neimplinire, uneori o razvratire impotriva tuturor. Poate pentru ca mereu imi doresc ceea ce nu am si doar aceste lucruri ma ambitioneaza. Acum nu-mi mai doresc nimic si de-asta poate si linistea asta superficiala. In general, si probabil s-a vazut destul de deslusit, imi doresc o implinire sentimentala, spirituala… As dori sa gasesc acea persoana potrivita pentru mine si cum alegerile mele au fost, in mare parte, total neinspirate, am ramas cu acel amar regret. Mai ales atunci cand ma incapatanez ca o anumita persoana e cea potrivita pentr mine, atunci incepe adevaratul calvar. Nu stiu sa renunt. Cam asta e pe scurt. Trag cu dintii chiar daca din toate puterile mele stiu ca nu e bine. Incapatanata, na!

Alta mare fobie a mea e singuratatea si nu aceea de lipsa fizica. Singuratatea in sensul ca de atat de mult timp ma descurc singura fara sa fi stiut vreodata cum e sa ai o familie adevarata, unita… Asta m-a inrait mereu, lipsa asta. In ultimii ani am incercat din rasputeri sa reinnod relatiile mele familiale precare insa fara prea multe victorii. Am lasat mult de la mine si mi-am depasit perioada de rebeliune insa acum vad ca rebeliunea mea a fost justificata. Nu mai are rost sa ma afund in astfel de chestiuni. Dar e un gand care mereu ma macina… ca nu am un loc caruia sa ii spun casa. Chestiuni delicate, pe care cuvintele destul de neinspirat alese le pot face vulgare. Asa ca nu mai continuu pentru ca mi se pare ca dau semne de lipsa de inspiratie.

Acum m-am hotarat sa astept, sa fiu un pic mai rabdatoare, sa judec mai rece. Toata lumea imi reproseaza acelasi lucru: ca nu am rabdare! Probabil ii exasperez. Asa ca m-am hotarat sa imi umplu timpul cu tot felul de nimicuri care sa imi distraga atentia de la problemele mele „arzatoare”. Tot felul de nimicuri „zen”. Iar ma amuz pe seama mea. Oricum felul meu de-a fi nu se va schimba fundamental, de asta sunt constienta, ma voi complace eu catva timp in distractia asta insa demonii mei nu vor intarzia sa iasa la iveala iritati de filantropia mea sentimentala.

Oricum pana atunci am cateva lucruri de care vreau sa ma ocup. Pana voi fi din nou nefericita spun. Poate va trece o vreme fara texte de acel lirism afectat cu care m-am tot fatait pe aici. Oricum am cateva intamplari de povestit, care mi-au schimbat oarecum atitudinea. Unul dintre ele ar fi reintalnirea cu o veche si buna prietena de-a mea. Din scoala generala, de cand eram de-o schioapa. Am fost la nunta ei acum doi ani. Mi s-a parut… hmmm… ca face o alegere nepotrivita, ca nu se simte in largul ei, ca nu era ceea ce si-ar fi dorit. O revad acum cateva zile… cu un bebe! Si radiaza de fericire. Arata atat de bine, e atat de frumoasa in rolul de mamica. Ea era o fire mai dura. Corect „era”. Acum acel bebel cu puteri magice a facut din ea un om tare fericit. Imi spune zambind: „Mi-a fost atat de greu cand am aflat ca sunt insarcinata (avand doar 23 de ani ca si mine), dar acum nu ma mai imaginez fara el”. Mi-au placut atat de mult cuvintele astea… Apoi spre si mai marea mea surpriza, dupa ce ii marturisesc ca sunt singura-cuc,  imi spune ca i se pare foarte greu sa mai gasesti in ziua de azi pe cineva cu care intr-adevar sa te intelegi, cu care intr-adevar sa iti doresti sa cladesti un viitor comun (facand un fel de aluzie la sotul ei, care se pare e alegerea cea mai potrivita si nu da fond in nici un caz prezumtiilor mele sumbre de la nunta). Recunosc ca am fost cat se poate de invidioasa pe starea ei si pe calmul si implinirea pe care le vedeam.  Cata dreptate are si cat de naiva am fost eu pana acum. Trebuia sa vorbesc cu ea sa vad unde am gresit eu de fapt. Am gresit de fapt cand am considerat ca eu nu sunt potrivita, am gresit cand am aruncat vina doar pe mine.

Noi femeile ne invinuim cel mai mult cand ceva nu merge, consideram ca nu suntem indeajuns de bune. Suntem ca o investitie proasta si lacrimogena pe deasupra. Nu putem sa iesim dintr-o relatie fara sa ne gandim „daca as fi fost nu stiu cum”, „daca as fi facut aia”, „daca, daca…” De ce trebuie sa ne gandim ca noi am gresit, nu inteleg. Si eu fac la fel, nu ma exclud in absolut nici un fel. Dar acum vad altfel. Poate o sa radeti si mai ales cei care ma cunosc vor spune „Las’ ca stim noi” (si le multumesc pentru asta), dar avand in vedere ca saptamana trecuta plangeam din orice si mi s-a intamplat sa izbucnesc in plans intr-o situatie destul de ciudata, eu cred ca am reusit sa prind si o alta nuanta. De aici si resemnarea mea candida si oarecum vanitoasa…

Haideti nu fiti rai cu mine, dati-mi credit macar o perioada… 🙂