Arhivă pentru Iunie, 2010

De cate ori nu vi s-a intamplat sa fiti cu totul altfel decat v-ati fi asteptat? De cate ori ati actionat cu totul si cu totul impotriva a ceea ce ati fi vrut de fapt sa aratati? Nu rau intentionat, ci pentru ca pur si simplu s-a intamplat. Poate din dorinta de a fi placut, din dorinta de a fi la inaltime. Iar rezultatul sa fie de fapt… dezastruos. Se zice ca prima impresie conteaza cel mai mult, dar aici nu sunt de acord. Sunt o multime de factori care influenteaza prima impresie. O multime. Compania, starea de spirit, conjunctura si de ce nu emotiile. Adica e intotdeauna la fel, cu cat incerci mai mult sa faci o impresie buna cu atat pari mai diferit decat ceea ce esti de fapt.

Eu sunt o persoana foarte nesigura, extrem de nesigura pe mine, in ciuda a ceea ce par. Daca as putea sa multumesc pe toata lumea… De fapt eu asta incerc, fara sa-mi dau seama, de fapt, ca e imposibil. Ca ar trebui sa fiu muuuult mai naturala. Dar intotdeauna mi-e frica de esec. Intotdeauna mi-e frica sa nu par o persoana neinteresanta, anosta, fara nimic special. Si de multe ori asa sunt catalogata si asta ma omoara. Adica imi dau seama ca nu prima impresie te arata cu adevarat ci o situatie in care te comporti natural, intervii natural, mediul tau propice.

Ca sa cunosti o persoana cu adevarat si sa o poti cataloga la justa valoare ar trebui sa fie vazuta cu o camera ascunsa pe o perioada de timp. Ar trebui sa fie vazuta in felurite situatii si abia atunci dupa modul in care reactioneaza, gandeste, actioneaza, sa poata fi analizata. Pentru ca nu e drept sa aiba doar o sansa, nu e drept sa i se puna eticheta. Omul e polivalent, orice om. Nu o singura ipostaza il catalogheaza. Poate acel om e extraordinar, poate acel om e cu totul si cu totul diferit si iata ca ajunge sa fie catalogat drept neinteresant sau orice altceva.

Orice om are un bagaj, de cunostinte, de experienta, de suferinta, de viata. Si daca arata de parca nimeni si nimic nu-l supara nu inseamna ca e cel mai fericit. Nu inseamna ca daca se comporta intr-un anumit fel asa este de fapt. Dar pana la urma nu ai cum sa-ti povestesti viata, nu ai cum sa porti tot felul de discutii care sa iti dezvaluie toate capacitatile, nu ai cum sa fii o singura data omul care ai devenit in atat de mult timp. Nu ai cum sa fii apreciat la adevarata valoare, ca nu esti un tricou sau un kilogram de cartofi. Nu ai cum sa fii cantarit precis sau considerat bun sau nu. Toate necesita timp si uneori nu ai acest timp, nu ti se mai acorda de fapt.

Asta din ciclul, „demonii mei”, pentru ca mi se intampla acest lucru foarte des, sau doar asa il vad eu. Oricum il vad la dimensiuni mult mai mari decat este de fapt. Si ma enervez pe mine, pe felul meu de-a fi. As vrea sa nu mai scot un cuvant, sa nu vreau sa fiu nimic, sa nu trebuiasca sa ma cunosca nimeni, sa fiu invizibila. Sa nu contez, sa nu am amintiri, sa ma topesc deodata ca si cum n-a fost nici urma de mine. Pentru ca imi doresc sa fiu o persoana buna, pentru ca regret cand altii cred opusul. Pentru ca sunt deschisa si altii cred ca sunt obositoare. Pentru ca am foarte multa energie si sunt foarte sociabila iar altii se uita stramb la mine. Altii… mereu ei, care raspandesc tot felul de lucruri despre tine, care iti creeaza o imagine pe care ar trebui sa o creezi tu de fapt.

Ah, ma enerveaza la culme ca eu sunt permisiva si ofer circumstante atenunate tuturor si nu stramb din nas la prima greseala a unui om, iar cand vine randul meu nu primesc nimic in schimb. Si trebuie sa ma chinui eu cu toate mustrarile astea de constiinta si apoi sa ma prefac ca de fapt nu-mi pasa. Ma enerveaza ca uneori sunt atat de falsa numai ca sa par ceea ce nu sunt. Pentru ca sunt nesigura, pentru ca as vrea sa fiu o persoana populara, de fapt… Cred ca asta e, as vrea sa fiu placuta de toata lumea. Unii reusesc, sau e doar o aparenta.

Sunt sigura ca de fapt toti incercam la un moment dat sa fim pe placul tuturor. Sau macar pentru persoanele care conteaza. Dar nu avem toti aceeasi perceptie, nu avem toti aceeasi capacitate de a vedea dincolo de aparente…

Anunțuri

Da da da! Aici sunt, n-am plecat nicaieri. Si mi-am dat eu seama in tot acest rastimp de multe lucruri pe care teoretic le stiam dar practic nu le aplicam. Asa facem toti. Practica ne omoara!

Frate, inainte de orice, inainte de tot, trebuie sa ne gandim la NOI! Nu in sensul ala atat de egoist, pentru ca egoismul e departe de mine. Nu in sensul de a-i folosi pe altii ca sa ne indeplinim scopurile, nu in sensul de a trece peste libertatile altora. Am o problema cu spatiul si cu intrepatrunderea lui.

Si asa am inceput eu sa descopar lucruri mai importante, practice de data asta. Adica m-am gandit la mine inainte de toate si am lasat in urma niste factori nocivi :).

Si am gasit si un citat care imi place foarte mult, dupa cum urmeaza: „Oamenii civilizati nu traiesc conform unor coduri morale sau unor principii de un fel sau altul. Vorbim despre ele, le evocam intr-una, dar nimeni nu le ia in serios.  Nimeni nu respecta aceste reguli, in vietile noastre nu e loc pentru ele. Tabuurile sunt un fel de reziduu al mintilor bonlave, spectrul celor care nu au avut curajul sa traiasca din plin si care ne-au varat pe gat aceste interdictii, deghizate in morala si religie.” Sunt total de acord cu domnul Henry Miller.

Aceasta introducere fiind facuta, ca de obicei eu promovand iesirea din turma, tin sa mentionez ca m-am cam distrat in ultima vreme.

Primul eveniment pe care vreau sa-l metionez este lucrarea de licenta a unei prietene de-ale mele, studenta la teatru. Francesca Dogaru pe numele ei in piesa „Who’s afraid of Virginia Woolf?”. Impresionant, iar rolul ei cat se poate de potrivit si de bine jucat.

Francesca sau Miseeee, cum ii spun eu si cum se prezinta ea si pe care o cunosc de la cursurile de dans contemporan pe care le-am facut acum cativa ani, esti un om deosebit. Are 29 de ani, dar daca o vezi n-ai zice nici in ruptul capului. Este vesela, are o voce cristalina, un zambet dezarmant si un stil aparte. Cel mai mult imi place sa o aud vorbind. Ador sa-i aud vocea aia de copil. Si felul in care se exprima. E pe placul meu din toate punctele de vedere. E nebunatica atunci cand e in toane bune si are o sclipire jucausa in priviri.

Tine niste cursuri de teatru la Hobby Cafe la care mai iau si eu parte pe post de special guest :P. face o treaba extraordinara si e foarte talentata. Miercuri, 2 iunie, a avut lucrarea de licenta, cum am mai spus, piesa de mai sus. Intr-o casa particulara, destinata pentru astfel de evenimente, m-am prezentat cu o prietena sa o vad in actiune. Si am ramas impresionata. Doua ore au trecut ca o clipa. Cand si-a facut intrarea am ramas numai cu ochii pe ea. O ador. I s-a potrivit de minune rolul lui Honey.

Si am ramas asa, urmarind-o, analizandu-i toate gesturile, toate miscarile, fascinata. Imi place teatrul, imi place ea. Imi place teatrul pentru ca e atat de real, atat de personal, atat de fascinant. Mi-ar fi placut sa fi facut si eu asta. Numai cand ma gandesc la multitudinea de senzatii, transpunerea intr-un rol, munca dar si satisfactiile de apoi, mi se pare extraordinar.

Asa ca m-am intors euforica, asa cum fac mereu cand ma impresioneaza ceva. Ar trebuie sa merg mai des la teatru. Ar trebui ca toti sa facem asta, macar din cand in cand. E altceva, e acolo, e un adevarat spectacol, in adevaratul sens al cuvantului.

Si ma gandesc ca acum nu mai are rost sa povestesc cum m-am distrat in cluburi, ca nu mai are nici un farmec. Dar da, si asta a fost deconectant. O iesire la distractie e intotdeauna binevenita. Iar zbantuitul pe tocuri doua seri la rand face bine la tonus. Dar nu se compara cu teatrul.