Asediu!

Posted: 5 Iulie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , , , ,

Eu nu stiu cat mai rezist. Pe bune. Adica am ceva de spus, am ceva de marturisit. Tie, ah, da tie. Si nu tie de fapt. Tie care ai putea intelege tot ce vreau eu sa spun. Tie care ai intelege tot, tie care doar ai asculta fara sa scoti un cuvant, fara sa emiti o parere, fara vreo privire banuitoare, fara vreun repros bine ascuns intr-o falsa copatimire. Nu de asta am nevoie. Si nu e nimeni iar eu trebuie sa nuantez, sa corectez, sa falsific tot ce ar trebui sa insemne salvarea mea.

Ah, nu e nimic mai rau decat sa nu poti spune ce te framanta de fapt, sa negi ce e atat de evident. Si ce bine e sa te consideri oarecum nedreptatit, sa traiesti in afara unor reguli, sa le incalci atat de constient, sa fie totul atat de decadent, sa nu conteze nimic altceva.

Ma gandeam ca unele lucruri sunt mai bune cand nu le ai, cand iti sunt atat de interzise incat te doare, si le vrei din ce in ce mai tare. Si cu cat sunt mai imposibil de obtinut cu atat fiecare privire, fiecare atingere, fiecare gand devine mai electrizant, mai ucigator, mai impulsiv. Devine o lupta intre tine si tine, intre partea ta care de fapt stie cat de mult rau iti faci si partea aia masochista care mai vrea. Careia ii place atat de mult chinul asta, anuland din start orice gand rational.

Nu are rost sa vorbim despre rational, cand inima arde. Si nu doar inima, cand trupul isi cere partea… Si nu are rost sa negam ca are si el o parte, ca ii datoram un tribut, sau il facem la randul lui ofranda. Dar accepta cu stoicism si de ce nu cu placere sa fie jertfit, pentru ca stie ca supliciul e infinit mai dulce decat lipsa lui.

Si ti-as spune asa, tie cel de mai sus. Ti-as spune ca mi-e mai usor supliciul decat indiferenta, ca mi-e mai usor sa nu am tot dar sa am o parte cat de mica, ca mi-e mai usor sa nu plang decat sa dau tot chinul asta afara, ca mi-e mai usor sa nu sper decat sa ma afund in vise in care oricine ar crede, ca mi-e atat de usor sa nu aud nimic decat sa aud ce as vrea. Pentru ca imi place sa lupt intr-un final, imi place sa stiu ca nu am capitulat devreme si daca eu voi fi singura care va iesi lezata cu atat mai bine, lupta urmatoare o voi castiga. Sau nu… Ce mai conteaza, cand de fapt tot farmecul sta in lupta in sine, in starea aia de asediu, incendiu, prapad. Si ce inseamna o lupta castigata pana la urma? Sa-ti ingrijesti ranile, sa astepti sa se vindece. Le mai simti in lupta? Simti durerea atunci cand esti in focul bataliei? Te mai doare atunci?

O data ajuns la vatra, ce mai faci? Ce mai e atat de interesant, de palpitant? Sa presupunem ca ai invins, ai castigat si, cetatea sa zicem, e a ta acum dar stapanind-o cu ce te mai provoaca? Fiind acum a ta, nu-ti doresti cumva sa pornesti in cautare de alte cetati nestapanite?

Incerc sa fac acest paralelism si sa ma conving de fapt ca imi place lupta mai mult decat satisfactia propriei mele cetati. Pentru ca nici macar tie, da tie, nu iti pot spune ca lupta asta ma omoara incetul cu incetul si ca gustul luptei noastre e de fapt amar. Ca e un adevarat razboi in care eu imi adun toate puterile pentru ca eu l-am inceput. Pentru ca eu am gasit si motiv si cai de a-l alimenta, de a-l starni, de a nu-l termina curand. Nu are rost sa capitulez acum, pentru ca ranile vor fi cu atat mai crunte, pentru ca asemeni veteranilor amintirea ma va bantui iar alte lucruri nu-si vor mai avea rostul. Prefer sa raman pe baricade si daca e sa pierd, voi pierde, m-am pregatit…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s