Arhivă pentru Septembrie, 2010

Secret…

Posted: 30 Septembrie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , , ,

Nu mai cred. Nu mai iubesc. Nu mai simt. Nu mai vreau… nimic. Mda, toti avem perioade din astea.

De fapt eu vreau, eu simt. Nu iubesc… a trecut atat de mult timp de cand n-am mai iubit, de cand n-am mai fost dedicata unei persoane. Imi e dor de diminetile in care ma trezeam alaturi de… iubire. Somnoroasa ma rasfatam in pat si-mi doream sa fie o dimineata eterna. Imi e dor sa fac tot felul de lucruri in doi. Imi e dor sa imi zmabeasca cineva atunci cand intru pe usa, sa ma tina in brate cand adorm, sa fim… doi.

Desigur e tarziu. Eu delirez… delirez… delizer. Ei si ce. Oameni suntem, inclusiv subsemnata. Ce-o fi asa rau sa-mi doresc lucrurile astea. Nici macar nu vreau sa aud speculatii cum ca mi-ar fi dor de fostul, de X-ulescu sau de mai stiu eu cine. Mi-e dor de iubire simplu. M-am saturat sa ma lupt pentru alte lucruri. M-am saturat sa supravietuiesc… moarta. Daca sufletul nu e implinit, ce rost mai are totul?

M-am saturat ca oamenii sa-mi zica sa fiu egoista, pentru mine, etc. M-am saturat sa-mi fie frica sa ma implic in ceva. E pur si simplu dezgustator. Am zis! Nu esti un fraier daca iubesti. Esti pur si simplu om.

Si daca cei din jur gasesc asta o slabiciune ce-are a face. O viata avem. Si ne batem joc de ea si ea isi bate joc de noi. De cand lumea si pamantul. Ne-ar trebui un pic mai mult curaj. Ne-ar trebui curajul sa recunoastem ce ne place la o anumita persoana, sa-i spunem, sa nu ne ascundem. De cand inseamna iubirea orgoliu? De cand inseamna iubirea falsitate?

Unde sunt vremurile cand se iscau razboaie pentru iubirea unei femei? Ah! chiar ca e tarziu. Aberez. Voi continua totusi. Noaptea e propice pentru astfel de ganduri. Si visez cu ochii deschisi la ziua in care voi iubi asa cum vreau eu.

Visez la dimineata in care in care ma voi trezi langa EL (naiba stie cine este acest EL, poate chiar inexistent, in fine…). Sa deschid ochii si sa il vad inca dormind si sa ma apropii usor sa-l sarut, sa-mi trec mana prin parul lui si sa ma cuibaresc usor langa el… sa-i simt respiratia calda. Sa ma ia in brate si sa nu zica nimic. Sa fie liniste… implinire. Apoi sa ne ridicam ciufuliti si sa petrecem o zi frumoasa. Nu stiu cum, dar sa fie linistita.

Iar seara, multumiti sa ne cuibarim in pat, sa facem dragoste, sa uitam tot, sa nu mai existe nimic. Sa fim doar noi. Haideti ca nu e chiar asa siropos. Nu e nimic anormal, nu e nimic iesit din comun. Cui nu i-ar surade ideea. Cui nu-i place sa auda un „te iubesc” soptit atunci cand nu se asteapta.

Intotdeauna mi-am imaginat ca buzele au gust de struguri copti… negri. Cu parfumul ala imbatator. Intotdeauna mi-am dorit sa pot spune tot ceea ce imi place la o persoana. Sa creez o complicitate, sa ne stim gandurile dintr-o simpla privire, sa ne innebuneasca o simpla atingere. Sa stim tot dintr-un singur zambet…

Ah chiar ca e tarziu. Spun povesti aici. Adevarul e ca povestile astea sunt cam perimate. Cine mai are timp in ziua de azi de astfel de lucruri, vor spune multi dintre voi. Asta insa nu ne opreste sa incercam. Sa ne straduim sa creem o astfel de relatie. Doar ca ne preocupa altfel de lucruri. Lasam niste nimcuri sa desparta imbratisarea aia calda, sa ne stearga zambetul de pe buze, sa ne faca privirea de nepatruns. E trist, dar suntem niste mecanisme. Am devenit in timp. Dragostea nu tine de foame…

Cine da o fuga in pauza de masa pana acasa sau pana la celalalt doar sa-l vada. In general creezi confuzii facand astfel de lucruri. Cine isi mai asteapta partenerul, seara, acasa, cu sufletul la gura, dornic sa-l iubeasca, sa-i sopteasca tot felul de nimicuri dragalase. In cel mai bun caz cu un gest de indepartare, un „sunt obosit/a” si-un sarut fugar de noapte buna te pregatesti de somn. Si zilele trec, iar int-ro buna zi te trezesti atat de departe de cel pe care candva l-ai iubit atat de mult.

In loc sa ne facem timp sa ne iubim, ne certam din cauza banilor, din cauza altor motive stupide. Cand e deja prea tarziu, ne trezim din cotidian si incercam sa reparam ceva… ireparabil. Suntem atat de egocentristi chiar si in cuplu. Suntem atat de siguri de o persoana pana cand ni se demonstreaza cel mai crunt contrariu. Ne pierdem… noi… cat si o parte din noi. Nu mai regasim puterea sa o luam de la capat sau daca intr-adevar reusim, facem aceleasi greseli.

Poate sunt unii printre noi care reusesc sa mentina toate astea. Poate sunt si oameni impliniti. Putini… dar vreau sa cred ca ei exista. O doza sfruntata de optimism in miez de noapte. Ce poate fi mai descurajator maine dimineata cand ma voi trezi singura si gandurile astea vor fi de mult uitate.

Trebuie sa ramanem ancorati in realitate… asta e. Gata cu prietenii imaginari din miez de noapte. Maine ne asteapta alte provocari ce vor face aceste ganduri sa par cel putin penibile…

Adio!

Posted: 27 Septembrie 2010 in Random

Astazi mama mi-a dat o veste. A murit tata.

Inainte de a va spune ca sunt impasibila la vestea asta trebuie sa va spun cate ceva. NU L-AM CUNOSCUT. De la 3 ani nu l-am mai vazut decat pe strada, intamplator. El nu m-a recunoscut niciodata, nici pe mine nici pe fratele meu. Nu stia cum aratam, nu stia nimic despre noi. Toata viata lui a fost departe de noi. Nu mai are rost sa mentionez prin cate a trecut mama. Nu mai are rost sa spun ca noi am crescut ca si cum el nu ar exista, nu mai are rost sa spun nimic.

Nu stiu cati parinti trec pe langa copii lor fara sa-i recunoasca, fara sa simta macar un impuls, o tresarire. Nu stiu cum pot exista astfel de oameni. Si nu vreau sa aud ca nu am dreptate, ca exagerez, ca e tatal meu totusi. Imi pare rau, nu pot asculta astfel de lucruri. Sa fii tata nu inseamna sa dai viata si atat. Si apoi sa nu mai stii nimic.

Nu, nu sunt o persoana rea, doar ca in sufletul meu, el nu a avut niciodata loc, nu am avut niciodata instinctul patern. Cei care m-au crescut au avut grija sa nu-mi lipseasca nimic. Cu atat mai putin el. El nu a insemnat nimic niciodata. Si totusi postul asta e despre el.

Poate credeti ca exagerez; inca o data va spun ca nu e treaba voastra. Pentru mine nu exista cupluri fericite, nu mai cred in ele. Povestea mamei mele poate convinge pe oricine. Nu regret insa ca lucrurile au fost asa, pentru ca nu a stat niciodata in puterea mea. Nu am putut sa schimb vreodata ceva. Si nu, nici n-am incercat sa vorbesc vreodata cu el. N-ar fi avut absolut nici un sens. Un om care a batut-o pe mama, care i-a facut numai rau, care i-a distrus viata nu merita nici macar o privire din partea mea. Un om care ar fi trebuit sa fie acolo cand aveam nevoie de el, un om care TREBUIA sa faca tot ce ii statea in putinta sa ne caute, sa ne ajute, sa ne vorbeasca nu are din partea mea nici un fel de respect.

A murit singur. A fost pe drumuri toata viata lui. N-a avut o casa adevarata, o familie, un rost. N-a avut nimic. A fost inutil. Si nici macar nu vreau sa aud ca el mi-a dat viata. As fi preferat sa nu exist decat sa-mi fie el tata.

Nu l-am urat, nu l-am iubit, mi-a fost indiferent. Nu am simtit niciodata nimic cand am trecut pe langa el pe strada. Stiu ca atunci cand imi doream o familie, cand ma gandeam cum ar fi fost sa am alaturi un tata, nu am avut cum.

Stiu doar cum e viata. Si nu e frumoasa, nu e simpla, nu e cum ar fi trebuit sa fie. Stiu doar ca vestea mortii lui nu m-a schimbat cu nimic. Preferam sa-l stiu mort decat sa fi facut tot ce a facut viu. Preferam sa stiu ca mi-am pierdut tatal decat sa fie un vagabond pe strazi. Preferam sa stiu ca a fost langa noi o vreme facand tot ce-i sta in putinta sa ne ajute decat o viata intreaga necunoscandu-ne.

Dar asta e viata. Astia ne sunt parinti. Asta e si punct. Nimic din ce-ar fi putut face sau zice nu mi-ar fi adus macar o umbra de respect. Ar fi trebuit sa lupte o viata intreaga pentru respect. Pentru iubire ar fi fost imposibl!

O vorba spune: „Despre morti numai de bine”. In fine… Odihneasca-se-n pace!

Barfa necesarum est!

Posted: 24 Septembrie 2010 in Funny me
Etichete:, , , , ,

E urat cand faci victime colaterale. Dar ele sunt necesare. Uneori nimeresc pur si simplu intr-o situatie fara a avea absolut nici o vina, nici un amestec iar alteori o cam cauta cu lumanarea. Eu sunt adepta principiului „CE NU STII NU ITI FACE RAU!!!”. Fratilor daca stiti ceva rau despre mine, daca stiti ceva rau care ar putea avea legatura cu mine, daca stii ceva rau in general, NU IMI SPUNETI, NU VREAU SA STIU!!!!

Ah! numai oameni care nu stiu decat sa faca pe moralistii, sa dea lectii, sa arate cu degetul, cand ei de fapt sunt cei mai vinovati. Cunosc multe altfel de persoane care, vezi Doamne! urasc minciuna, nu o suporta, sunt alergici. etc. Fandoseala! Prefacatorie! Mi-e silaaaa! Toti sunt sfinti… halal!

Eu niciodata nu spun asta pentru ca Dr. House are dreptate: „TOATA LUMEA MINTE!”. Nu, n-am luat-o razna, asa sunt eu mai spirituala. Cum poti fi atat de ipocrit, atat de tampit, in primul rand, sa spui cu o prosteasca convingere, „eu nu mint”. Hai sa mori tu!

Si apoi mai sunt acele specimene care iti atrag atentia cand vorbesti despre altcineva. Te dojenesc: „Nu e frumos sa vorbesti asa despre persoana aia, si mie mi s-a intamplat, se poate intampla oricui”. Hai sa mori si tu! Zau! Asta nu te opreste pe tine Lupule Moralist sa povestesti in cele mai intime detalii intamplari…hmmm… felurite.

Mda am o tinta cand scriu toate astea. Doua de fapt. Una dintre ele va vedea sigur si va spune si celuilalt ca asa suntem noi obisnuiti sa jucam din frageda pruncie Telefonul Fara Fir. Scriam mai demult postul asta dar mi-a fost asa o greata de tot si de toate de cand cu ultimele intamplari… incat… bleah, e inutil chiar si acum.

Oricum ar fi mincinosi sunt aia care zic ca urasc minciuna, ipocriti sunt aia care iti zic sa nu barfesti (ca nu e bine), si idioti sunt toti! Alta concluzie mai buna nu am. Nu am avut niciodata pretentia sa mi se spuna adevarul dar am avut intotdeauna pretentia SA FIU MINTITA DESTEPT. Daca nu stii sa minti (si vrei sa ma minti) nu ma baga in seama, nu discuta cu mine. Daca vrei sa ma minti fa-o cu cap, fa-o in asa fel incat sa nu aflu niciodata sau daca e sa aflu, sa fie dupa atat de mult timp, incat sa nu mai aiba nici un efect asupra mea.

Iar daca aveti de gand sa-mi dati lectii de moralitate, gen „asa da, asa nu” aflati ca pe mine nu ma intereseaza catusi de putin, ca rar am o opinie nefavorabila despre oameni, ca barfesc cu fetele din pura plictiseala si nu lansez zvonuri aiurea, nici nu judec in baza tuturor nimicurilor auzite.

O alta intrebare ce ma framanta este urmatoarea: o data cu inaintarea in varsta ne vom pierde mintile? Zau mi-e frica! Vad oameni pe la 28 de ani, sa zicem asa.. intamplator, care nu au nimic in cap. Care se comporta ca niste idioti fara seaman, ca niste retardati. Un fel de pustani intarziati care nu stiu decat sa se laude, care nu au nici un fel de obligatie sau responsabilitate morala. Niste ridicoli care atunci cand iti vorbesc iti par oameni echilibrati, cu „obligatii”, cu responsabilitati, cu habar despre viata, iar cand se intorc cu spatele iti demonstreaza nu doar contrariul ci mama tuturor contrariilor.

Nu n-am innebunit, asa sunt eu, asa e ironia mea desteptilor, pe care va e greu sa o percepeti acum cand va jignesc (vorbesc despre mimozele alea masculine stati linistiti, nu va bag pe toti in aceeasi oala).

Aoleu sper ca nu e cum zic eu si ca aceste cazuri sunt strict exceptii, desi e trist ca am gasit eu doua deja. E inimaginabil de trist. Chiar sper ca sunt persoane la 28 de ani, sa zicem din nou intamplator, care intr-adevar sunt responsabile, nu se lauda cu tot felul de prostii, care nu sunt atat de stupide incat sa miorlaie dupa o fata pe care nu au vazut-o fata in fata niciodata, care stiu sa aprecieze o fata care isi vede de treaba ei, etc.

Deja simt cum se intorc vorbele la mine, s-au lovit de ceva sec si precum bumerangul… stiti voi. Ei nu stiu, dar sa nu le spuneti. Asa e ca sunt rea, ca sunt o nenorocita, ca nu-mi vad de treaba mea, ca incurc treburile tuturor? Asa e ca merit razbunare. Pai da, eu sunt aia care nu si-a vazut de treaba. Recunosc, cu mana pe inima asta a mea neagra, rece.. pfff. Mi-e lehamite!

Nu port pica nimanui. Doamne fereste! Nu am murit, nu mor si nici nu intentionez sa mor prea curand (intre noi fie vorba) din cauza unor saltimbanci trogloditi. Iar acest post are caracter strict orientativ. Cine se simte, ce pot sa zic… ghinion!

Femeile barfesc, dar femeile nu barfesc cu un regiment intreg. Femeile nici macar nu se compara cu barbatii la capitolul asta.

Dar vreau sa va spun ca unul din saltimbancii astia doi, de 28 de ani cum ziceam, si cu tot felul de apucaturi cretine, a zis o vorba mare. Nu e a lui, dar a zis-o el, parca descriindu-se perfect pe sine si pe amicul lui „CELE MAI MULTE TARFE NU-S FEMEI!”

Enjoy! Necenzurat pentru mai mult efect!!