Adio!

Posted: 27 Septembrie 2010 in Random

Astazi mama mi-a dat o veste. A murit tata.

Inainte de a va spune ca sunt impasibila la vestea asta trebuie sa va spun cate ceva. NU L-AM CUNOSCUT. De la 3 ani nu l-am mai vazut decat pe strada, intamplator. El nu m-a recunoscut niciodata, nici pe mine nici pe fratele meu. Nu stia cum aratam, nu stia nimic despre noi. Toata viata lui a fost departe de noi. Nu mai are rost sa mentionez prin cate a trecut mama. Nu mai are rost sa spun ca noi am crescut ca si cum el nu ar exista, nu mai are rost sa spun nimic.

Nu stiu cati parinti trec pe langa copii lor fara sa-i recunoasca, fara sa simta macar un impuls, o tresarire. Nu stiu cum pot exista astfel de oameni. Si nu vreau sa aud ca nu am dreptate, ca exagerez, ca e tatal meu totusi. Imi pare rau, nu pot asculta astfel de lucruri. Sa fii tata nu inseamna sa dai viata si atat. Si apoi sa nu mai stii nimic.

Nu, nu sunt o persoana rea, doar ca in sufletul meu, el nu a avut niciodata loc, nu am avut niciodata instinctul patern. Cei care m-au crescut au avut grija sa nu-mi lipseasca nimic. Cu atat mai putin el. El nu a insemnat nimic niciodata. Si totusi postul asta e despre el.

Poate credeti ca exagerez; inca o data va spun ca nu e treaba voastra. Pentru mine nu exista cupluri fericite, nu mai cred in ele. Povestea mamei mele poate convinge pe oricine. Nu regret insa ca lucrurile au fost asa, pentru ca nu a stat niciodata in puterea mea. Nu am putut sa schimb vreodata ceva. Si nu, nici n-am incercat sa vorbesc vreodata cu el. N-ar fi avut absolut nici un sens. Un om care a batut-o pe mama, care i-a facut numai rau, care i-a distrus viata nu merita nici macar o privire din partea mea. Un om care ar fi trebuit sa fie acolo cand aveam nevoie de el, un om care TREBUIA sa faca tot ce ii statea in putinta sa ne caute, sa ne ajute, sa ne vorbeasca nu are din partea mea nici un fel de respect.

A murit singur. A fost pe drumuri toata viata lui. N-a avut o casa adevarata, o familie, un rost. N-a avut nimic. A fost inutil. Si nici macar nu vreau sa aud ca el mi-a dat viata. As fi preferat sa nu exist decat sa-mi fie el tata.

Nu l-am urat, nu l-am iubit, mi-a fost indiferent. Nu am simtit niciodata nimic cand am trecut pe langa el pe strada. Stiu ca atunci cand imi doream o familie, cand ma gandeam cum ar fi fost sa am alaturi un tata, nu am avut cum.

Stiu doar cum e viata. Si nu e frumoasa, nu e simpla, nu e cum ar fi trebuit sa fie. Stiu doar ca vestea mortii lui nu m-a schimbat cu nimic. Preferam sa-l stiu mort decat sa fi facut tot ce a facut viu. Preferam sa stiu ca mi-am pierdut tatal decat sa fie un vagabond pe strazi. Preferam sa stiu ca a fost langa noi o vreme facand tot ce-i sta in putinta sa ne ajute decat o viata intreaga necunoscandu-ne.

Dar asta e viata. Astia ne sunt parinti. Asta e si punct. Nimic din ce-ar fi putut face sau zice nu mi-ar fi adus macar o umbra de respect. Ar fi trebuit sa lupte o viata intreaga pentru respect. Pentru iubire ar fi fost imposibl!

O vorba spune: „Despre morti numai de bine”. In fine… Odihneasca-se-n pace!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s