Arhivă pentru Noiembrie, 2010

Nu mai am loc in casa, nu mai am loc in lume… nu mai am loc in mine.

Nu-mi gasesc linistea, nu stiu ce caut, nu stiu ce astept, dar ceva sta sa se intample si nu sunt sigura daca e ceva bun sau rau. De fapt nu mai stiu nimic. Parca e totul gol, parca mi-am pierdut mintile. Nu mai pot fi atenta, ma trezesc dintr-o data si nu mai stiu pe ce lume sunt si oricat as incerca sa ma concentrez, cad iarasi in gol.

Imi lipseste cu siguranta o preocupare, ceva sa-mi ocupe timpul, sa ma tina in priza, sa ma antreneze. Imi lipseste o pasiune, imi lipseste dedicarea, imi lipseste… ceva din mine. Pierd notiunea timpului, pierd sirul ideilor, pierd esenta…

Nu mai am loc, nu mai am timp. Sunt ca o lipitoare in apa sarata. Ma chinui, ma chinui si nu am nici cea mai vaga idee de ce. Ca si cum as fi inchisa intr-un cocon, ca si cum as lucra impotriva mea. Atat de tare mereu, atat de impersonala incat aproape ca ma sperie. Am invatat sa disimulez orice sentiment, incat atunci cand simt unul real, intai ma chinui sa-l reprim si abia apoi sa-l constientizez. Ma robotizez. Trebuie sa schimb ceva, trebuie sa fac pace cu mine…

Nu ma mai recunosc nici eu si aici chiar e o problema. Nu vreau sa cred ca m-am schimbat… sunt eu aceeasi dintotdeauna care rade cu gura pana la urechi chiar daca moare pe dinauntru. Usor, usor, dar prea sigur. Nu vreau sa cred nimic din toate  astea, dar aruncand o privire obiectiva asupra mea, observ aceste lucruri. Poate e doar o etapa, poate e doar o parte din dezvoltarea mea pe de-a-ntregul. Trebuie sa descoperim in noi toate rezonantele, trebuie sa ne construim minut de minut, sa ne reconstruim, sa ne spargem in mii de cioburi inainte de a fi oarecum… desavarsiti. Oarecum. Nu putem fi desavarsiti. Ne putem cunoaste cat mai bine, putem descoperi tot mai multe despre noi, putem sa ne analizam critic.

Totusi e ciudat cat de lucida pot fi in analiza asupra propriei persoane si atat de inconsecventa in tot ceea ce priveste exteriorul meu. E rau sa ramai tu cu tine intr-o noapte plina de insomnie si de ganduri care mai de care mai fantastice, apoi sa te ridici din patul care nu te mai atrage si sa incerci sa rezolvi ce e e in neregula cu tine chiar daca nu ai nici cea mai vaga idee de unde sa incepi. E ca si cum lumea sta in loc, totul in jur e invaluit in liniste, chiar daca stii ca afara e un frunicar de oameni care isi vad de ale lor si care in cel mai bun caz ti-ar spune „Termina cu aberatiile! Altii au probleme mai grave.” In fine, nu de ce e afara ma cramponez eu. Incerc sa fac pace cu mine, sa inteleg cu totul ce se petrece, ca macar sa pot dormi noaptea fara milioane de ganduri care mai de care mai neverosimile.

Poate am uitat sa cred, sa sper. Poate uit ca eu intotdeauna merg mai departe, poate uit ca de obicei reusesc ceea ce imi propun. Dar de ce sunt atat de neimpacata, de neinduplecata? Poate ar trebui sa las sa mai iasa la iveala cateva din sentimentele alea tinute sub cheie. Poate ar trebui sa dorm vreo doua zile, pentru ca iar am insomnii. Poate ar trebui sa ma mai uit si-n jos…

Dar rezist, uneori nici eu nu stiu cum. Dar nu am un rost si asta ma macina, asta ma chinuie cred. As vrea sa fiu de folos cuiva, sa am o contributie la ceva, sa apartin de ceva, sa cred in ceva. Cam cat de nebuna ma credeti?

Desigur ca nu ma intereseaza, era retorica intrebarea. Oricum ar fi mint, ma mint pe mine cel mai mult. Ma mint ca nu-mi trebuie nimic, ca nu am nevoie de nimeni. Am nevoie de bunica mea, am nevoie de bratele ei calde si de felul in care ma strangea la piept cand ma vedea suparata. De cand am pierdut-o pe ea mi-am pierdut radacinile. Si nu am stiut atunci cata nevoie aveam de ea. Am nevoie de cineva care sa vada in mine ca printr-o perdea, sa vada dincolo…

Eu nu pot sa spun, eu nu pot sa arat… dar cine mai are rabdare sa vada fara sa auda.

Am nevoie de ceva extraordinar, ceva nemaivazut, o intorsatura atat de neasteptata de situatie incat sa imi fi dorit sa nu-mi fi pierdut timpul fara sens, ci sa fi stat in garda, sa fi fost pregatita. Sa ma bulverseze, sa ma arunce intr-o batalie noua. Imi place neprevazutul si cred ca rutina din ultima vreme e in mare parte de vina pentru starea mea de spirit. Desi nu pot spune ca a fost tocmai rutina, insa nu a fost ceea ce m-am asteptat. Simt ca zilele trec la fel si asta inseamna ca am si eu o parte de vina. Poate cea mai mare…

Si iata cum fac terapie prin scris, cum astern aici demoni si monstri ce n-ar trebui eliberati. Poate e prea de dimineata, poate pentru ca n-am dormit, poate pentru ca sunt prea „simtitoare”. Oricum ar fi rezultate, oricare ar fi ele, trebuie sa apara. Si cu asta ma trezesc zambind fara sa vreau… de fapt vreau!

Schimb totul…

Posted: 5 Noiembrie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , , , ,

Sa mergi mai departe si sa nu te uiti in urma… Se zice ca asta e cea mai buna solutie din cate exista. Sa lasi timpul sa treaca, sa vindece tot. Si vindeca fir-ar al naibii. Dar cate cicatrici raman in urma? Unele vizibile, altele ascunse. Dar raman… si tu le vezi, le simti, le stii, pe fiecare-n parte. Atunci cand parca nimic nu merge si parca totul se opreste, atunci le simti, le recapitulezi pe toate. Le pipai si fiecare cicatrice poarta o amintire, o nefericire. Le stii prea bine. Am inceput sa cred ca viata inseamna toate aceste cicatrici. Atunci cand esti fericit, intr-adevar, le uiti. Dar fericirea nu e o stare permanenta. Nu poate fi.

Si mergi mai departe mutilat. Dar nimeni nu stie. Nimeni nu stie cat gol e in suflet. Niciodata destula fericire pentru a-l umple. Dar rarele momente de fericire parca mai acopera ceva. Si merita pretuite. Toate momentele alea in care te-ai simtit plin de viata, in care te-ai simtit in stare sa rastorni lumea intreaga, toate momentele in care lumea intreaga parea prea mica, ele conteaza cu adevarat. O doza de optimism si te poti bucura asa cum trebuie de ele. Dar ne lasam adanciti in nefericire, mai crunt decat in orice alt sentiment. Asta ne strica tot echilbrul si e atat de greu sa-l regasim.

Insa continuam… Cine a zis ca omul are limite pe care nici el insusi nu si le cunoaste, a avut perfecta dreptate. Suntem aici, nu? Zi de zi inarmati pentru noi si noi provocari. Le asteptam, stim ca vor veni si oricat de descumpaniti am fi, oricat am spune ca nu mai putem continua, ca e prea mult… doar vorbe. Suntem mereu la datorie cu gandul la urmatorul moment in care ne vom simti supraoameni. Si momentele vin, rare, dar vin. Abia atunci apreciem toate eforturile noastre de pana atunci. Atunci ne simtim merituosi, demni. Ca apoi sa ne scufundam iarasi in letargie, in noroi. Ne ridicam de fiecare data.

Uneori mi-e groaza de ce las in urma. Trebuie mereu sa renunt la oameni dragi mie, la lucruri, la locuri. Crampeie din viata se pierd, se duc.  O iau de la capat si de fiecare data pierd cate ceva. Asta este pretul, asta este riscul si stim cu totii ca trebuie sa riscam. Oricat ne-am impotrivi. Trebuie sa alegem, trebuie sa decidem, trebuie sa uitam.

Uitam iubire, uitam momente din cele mai frumoase, uitam priviri, senzatii, pentru a plati tribut vietii. Si eu te-am uitat pe tine. Zi de zi imi dau seama ca locul tau in viata mea si-a pierdut importanta, zi de zi realizez ca gandurile mele se indreapta la tine doar fugar. Si doar acum ceva timp credeam ca mi-ai ramas intiparit in suflet, credeam ca vei dainui peste gandurile mele, ca le vei chinui. Ai avut si tu un pret dar l-am platit. M-am achitat. Merg mai departe fara nimic din urma. Si tot focul ala s-a stins. Intr-un fel e bine, intr-un fel sunt alta. Mereu mai puternica, doar ca uneori mi-as da toata puterea pentru liniste.

Merg mai departe si acum la propriu. Merg singura pentru a nu mai fi singura. Merg sa intalnesc alti oameni, sa schimb tot, sa-mi mai pun la incercare (pentru a nu stiu cata oara) puterile. Fara frica si ciudat, fara regret. Trebuie sa inveti din toate. Nu sunt poate cel mai bun elev, prind din zbor dar nu sedimentez. Impulsiva, ma pripesc, dar e un anumit farmec in toata treaba asta. Este.

Las in urma in primul rand prieteni, dar prietenia dureaza. Peste mari si tari, prietenia dureaza, dragostea, uneori, nu. Nu las dragoste in urma si asta e cat se poate de bine. Sper sa las in urma amaraciunea. E cea mai mare dorinta. Sa pot lasa in urma, sau macar sa pot alina sentimentul asta teribil. Voi vedea, voi sti daca am facut bine sau nu. Inca din prima zi. Daca ceva nu m-a inselat vreodata, acela e instinctul. Functioneaza, si inca cum. Deciziile majore nu le regret, am ales bine…