Arhivă pentru Decembrie, 2010

M-am saturat de politica de rahat, m-am saturat de neajunsuri, de luminitele de pe strazi, de frig, de rahatul asta existential continuu. Si nu, nu o zic cu lacrimi in ochi, cu o deprimare crancena si cu nasu’ rosu’. O zic pur si simplu. Sau o zic cu sarcasm, pentru ca doar asa mai poti sta deasupra. Sarcasmul sa traiasca!

M-am saturat de pizde-n pantaloni, vorba aia, barbati care nu stiu ce vor, oameni care vorbesc aiurea, barfe si susanale, cufundari din astea in nimicnicie. Parca suntem cu totii retardati, nu mai stim sa ne vedem de ale noastre, nu mai stim decat sa aruncam un ochi in ograda vecinului, ca deh, poate el e mai pricopsit.

M-am saturat si de mine pana la urma, pentru ca nu ma pot reinventa, pentru ca nu am posibilitateaa, pentru ca sunt legata de maini si de picioare, ca visele mele se spulbera incet incet, chiar daca trag cu dintii de ele. M-am saturat de jumatati de masura, de resemnare. Urasc resemnarea, urasc banii pentru ca sunt atat de importanti. I-as folosi pe post de hartie igienica, asta ca sa nu vorbesc prea pe fata (cum am facut mai sus 🙂 ). Ii urasc pentru ca depindem de ei, pentru ca nu putem trece strada fara ei, pentru ca nimic nu mai are trecere in fata lor.

Ma rog, din ciclul frustrari de sfarsit de an, as vrea sa adaug ca urasc ca trebuie sa ne multumim cu superficialitatea asta vulgara, ca nu mai avem contact fata in fata, ca nu ne sondam adanc sufletele, ca ne rezumam la banalitati. Nu mai stam de vorba, nu ne mai dam cu parerea, nu mai vorbim din suflet ci avem grija la fiecare cuvintel ca nu cumva sa fie interpretat si rasinterpretat.

In fine, nu prea ma omor dupa sarbatorile de iarna, in primul rand ca nu exista nimeni care sa ma faca sa simt spiritul cu adevarat. In familie nu vreau sa comentez, prietenii sunt la familiile lor, etc. Adica n-au un farmec, nu stiu cum naiba sa explic si nici nu vreau.

Oricum cred ca as vrea sa schimb prea multe, cred ca as vrea sa schimb ceva ce nu se poate schimba… mentalitatea. Ma rog, poate avem toti „pretentii” din astea. Pacat ca mentalitatea asta  a noastra ne duce in jos. Suntem pur si simplu prost construiti.

Oricum, am asa o stare mixta de umor amar cu ironie si autoironie, o melodie proasta si cu picioarele gheata si o vaga durere de dinte, o conversatie mincinoasa si o asteptare plictisita. O nebunie!

Ce mai conteaza, fiinte contradictorii suntem si in nici un caz nu ne putem dezminti. Aveam un pic chef sa refulez si aici e cel mai potrivit. Scrisul e terapie curata, am zis-o si o mai zic.

Nu am chef de urari dar stiu ca voi trimite zeci de mesaje, care mai de care mai personalizate, ca deh nu-mi place sa dau un sms la toata agenda. Acum chiar ma umfla rasul, pentru ca exact asa voi face. Eh asta e, sunt ipocrita la capitolul asta dar ce mai conteaza, sarbatori sa fie! cu mesaje copiate, imprumutate (neoriginale adica), cu Mos Craciuni pe la televizor si prin vitrine, cu beculete care mai de care mai (nu gasesc cuvantul)… in fine, ati inteles, spirit sa fie! ca in rest avem de toate…

Imi cer scuze celor sensibili si plini de… spirit. Va rog sa ma iertati pentru anti-spiritul meu si zeflemeaua asezonata dar deh! asta e, copii traumatizati nu mai cred in nimic :).

Hai ca m-am inveselit. Sarbatori fericite! Mint desigur, dar toti facem asta asa ca nu va mai oripilati aiurea :).

Si cum zicea verisoar-mea cand era mica „Mos Craciun fericiteeeeee!!!!!!”


Anunțuri

Sa va spun o poveste… recenta.

A fost o data ca niciodata (sunt si cliseele astea necesare 😀 ) o anume madame Rujoiu, fosta Moise, fosta Moi! care din plictiseala a decis sa faca o reuniune de clasa. Datorita tehnologiei avansate si retelelor de socializare aceasta a creat un event pe Facebook prin care si-a invitat colegii. 13 la numar (nu se astepta nimeni sa fie toti asa ca luam cifra ca suficienta), acestia s-au prezentat printr-un frig teribil, infruntand felurite cataclisme si trecand prin situatii limita, la locul stabilit. Dupa cateva momente pline de pupaturi si imbratisari duioase cei 13 (Honore de Balzac a scris si el o „Istori a celor treisprezece”) s-au hotarat sa aleaga un local pentru a putea sa depene amintiri nestingheriti.

Zis si facut. Au cutreierat centrul istoric in cautare de un pub care sa-i incapa pe toti. L-au gasit dupa cateva incercari si iata ca s-au asezat in jurul mesei (mai mult sau mai putin inghesuiti) si au pornit palavrageala…

Lasand la o parte formatul de poveste vreau sa spun ca nu ma asteptam nici pe departe sa fie asa de frumos totul. Pupaturi peste pupaturi, admirari de verighete si inele de logodna, amintiri din frumoasa perioada a liceului, o vizibila imbunatatire a comunicarii si bineinteles o anume maturitate. Toti bine dispusi, toti vizibil bucurosi de revedere.

Acum imaginati-va grupul nostru extrem de galagios si de voios, cu vocea mea rasunatoare si rasul „de cristal” (citat din Popeasa aka Andreea Rujoiu), avand la dispozitie un separeu intreg. Dupa ce ne-am saturat de vorba ne-a cam venit cheful de dans, si desi localul nu era destinat dansului noi am incalcat regulile. Am inceput cu un trenulet ce probabil ne-a atras cateva injuraturi, cateva aprecieri, cateva zambete complice si de ce nu si niste hohote de ras. Dupa aia deja nu mai aveam restrictii, am vazut ca trenuletul nu a deranjat pe nimeni si nici chiotele care se auzeau regulat din gurita Verei si a mea pe alocuri, asa ca am inceput dansuri in toata regula. L-am compromis pe colegul nostru, magistratul in devenire Murgoci Aurelian, cu un dans lasciv dupa care m-am cocotat pe masa 🙂 in aplauzele colegilor mei. Si acum rad cu gura pana la urechi cand imi aduc aminte. Apoi am inceput cu tot felul de dansuri latino, Gloria Gaynor, YMCA (iar Calin ne-a invatat coregrafia) si multe alte slagare pe care ne-am zbantuit in voie.

Desi cred ca toti am venit la aceasta reuniune cu gandul ca nu va dura foarte mult si ca probabil nu vom avea ce sa ne spunem, iata ca ajunsesem la un moment in care nu ne-am fi dorit sa mai plecam. Am fost destul de uniti in liceu insa distractia de acum pur si simplu a fost mult peste tot ce am trait pe atunci. Fara susoteli, fara rautatile aferente perioadei liceale, fara prea multe prejudecati ne-am dezlantuit fiecare in felul lui. Si nici ca se putea mai bine.

Energie aveam toti, mai ales casatoritele, Vera si Andreea. Vera a tipat toata noaptea desi in liceu nu prea ii auzeam glasciorul iar Andreea asa cum o stiam doar ca putin mai indrazneata si mai sigura pe ea. Andrei Ivan a fost intr-adevar o surpiza, nu il mai vazusem de secole, Florentina slaba si motorista cu acelasi zambet larg, Alexandra un pic retinuta la inceput dar revenindu-si pe parcurs (si de-o sinceritate zdrobitoare 🙂 ), Florin cu aerul lui interesant si un pic zeflemitor, Aurelian care a inceput intr-un final sa se dezmateze, Angi linistita dar dupa cum o stiu eu (si o stiu foarte bine) simtindu-se foarte bine desi nu s-ar fi asteptat absolut deloc, Ana care ne-a onorat cu niste dansuri, Ioana linistita dar bucuroasa si ea, Calin neschimbat si dupa cum toata lumea a remarcat – slab iar Ionas a rezistat eroic desi era foarte obosit si cu o dispozitie de zile mari.

Dragii mei colegi a fost extraordinar de placuta aceasta reuniune si m-am simtit extraordinar si sper sa mai avem parte de astfel de seri desi in curand va parasesc. Sper totusi ca in micile vacante sa reusim sa repetam.

Asa ca Andreea, Vera, Alexandra, Florentina, Ana, Ioana, Angi, Andrei, Florin, Aurelian, Calin si Ionas sper sa ramaneti la fel cum ati fost aseara si la urmatoarea revedere sa o facem si mai lata.

Iar pentru Ionas si Vera: RAWRRR!! 🙂