Arhivă pentru 11 mai 2011

Asa a fost sa fie mi-ai zis. Ai dreptate, stiu si eu doar ca sunt incapatanata de felul meu si nu vreau sa accept unele lucruri. Dar iti multumesc, iti multumesc ca ai fost acolo exact in momentul ala, exact atunci… Asa a fost sa fie imi zic si eu din cand in cand… Doar ca si tu atarni greu… si cu tine trebuie sa ma lupt si nu pot sa ma lupt intr-una. Dar mi-ai facut bine, mi-ai distras atentia de la ce ma durea mai tare si am uitat… pentru moment.

Doar ca e greu si cu tine si nici langa tine nu am parte de liniste, n-am avut niciodata. Dar e mai placut sa lupt cu tine decat cu situatia de fata. E dureros in ambele situatii dar cu tine si placut. Oricum ne-am luptat mereu. Tu sa ma controlezi iar eu sa te uit. Si aproape reusisem. Dar iarasi… asa a fost sa fie. O gura de otrava dulce pe langa celelalte cu gust de venin.

Dar nu mai vreau, cu toate ca imi doresc sa fiu langa tine… dar nu asa. Nu cu conditiile tale, nu cu controlul tau asupra situatiei. Si apoi ce sunt eu pentru tine in afara unui tremurat nervos din picior. Ce sunt eu mai mult decat un motiv de nervozitate? Nu vreau sa fiu asta, nu vreau sa te vad cum bati din picior de fiecare data cand sunt aproape. Asa ca tu si situatia asta in care sunt acum va anulati reciproc. Eu sunt la mijloc si prin faptul ca sunt rascolita de ambele sitautii nu face decat sa ma indeparteze de amandoua. Nu trebuie sa inteleaga nimeni ce scriu aici si nici tu.

Si am ales sa ma dau in spectacol… sunt sigura ca asta imi reprosezi, dar nu stii ca asta era singura cale sa terminam. Ca amplificandu-ti nervozitatea te-am facut sa iti pierzi increderea si acum o sa te gandesti nu de 100, de 1000 de ori inainte sa te apropii de mine. Si asa scapam amandoi. Si in mintea noastra o sa pastram toate momentele alea intense si toata flacara aia pana cand se va stinge, pentru ca nu ne vom mai vedea, pentru ca te voi evita pe cat posibil. Si daca vreodata vom mai sta cateva secunde fata in fata vom simti din nou cum pasii ne atrag unul catre altul (sau poate nu) dar nu o sa mai dam ascultare impulsului, ne vom impotrivi magnetului si vom trece unul pe langa altul cu scanteia aia in priviri… si atat. Nu cred ca vom mai avea parte de altceva decat, poate, o simpla discutie amicala atunci cand in mintea mea va arde o alta flacara.

Si vom regreta amandoi la un moment dat, mai mult decat regretam acum, pentru ce a fost. Dar si regretele isi au rostul lor. Si daca va fi sa nu mai gasesc altceva asemenator macar sa stii ca nu imi pare rau. Am ars atatea momente langa buzele tale, am simtit ce inseamna sa fii intensitate in stare pura sa ai mintea golita de tot si cred ca a fost prea mult. Flacari ca astea nu sunt menite sa arda impreuna, mi-am zis asta inca de la inceput, dar macar asa stim ca nu se vor stinge usor, ca vor continua sa arda mocnit acolo in subconstient si uneori in vise se vor reaprinde si atunci ne vom chinui si mai tare sa le stingem. Asa a fost sa fie…

Si ultima noastra reintalnire a fost un pic ciudata, probabil ai simtit si tu ca deja nu se mai putea continua. Probabil nimic nu va putea sterge Amintirea… Oricum nu stim decat un singur lucru si doar acest singur lucru ne leaga… altceva nimic. Suntem ori prea asemanatori ori prea diferiti. Inclin sa cred ca suntem la fel si probabil avem nevoie de liniste… asta nu avem noi impreuna. Totusi nu-ti port pica… cuvintele sunt cuvinte dar stiu perfect ce simt pentru tine si ar fi putut sa fie indeajuns daca traiam in alta lume dar in lumea asta nu e. Asa a fost sa fie. Iti multumesc totusi si stii ca si tu ar trebui sa imi multumesti inainte de toate pentru toate lucrurile pe care NU le-am facut. N-ai inteles niciodata ca nu poti sa ma stapanesti ci sa imi arati ca intelegi. Dar poate nu poti intelege decat din aceeasi postura. Daca te-ai fi pus in locul meu ai fi inteles ca cel mai greu lucru e sa stii cat de incomodant esti pentru cineva.

In fine… ador… MAXIM!

I got a dirty mind, I got filthy ways…

… alta se inchide… si e ciudat ca le pun in ordinea asta, pentru ca acum tocmai mi s-a inchis o usa in nas si m-a si lovit rau de tot. Nu e pentru prima oara dar acum am fost aruncata la pamant in urma impactului. M-am ridicat dar sunt ametita, m-am remontat dar inca sunt in faza de recuperare… doar ca nu mai doare. Unde este deja durere inca una in plus aproape ca nu mai face nici o diferenta. Doar socul de moment te face sa constientizezi ca s-a mai adaugat ceva la supliciu. Dar continuu si continuu cu gandul ca urmatoare usa va fi cel putin tinuta de arcuri, ca nu ma va mai izbi atat de tare. 

Cuvinte… mereu cuvinte dar fara ele nu pot, nu pot sa nu ma golesc de cuvinte si aici e cel mai usor sa recunosc ca sunt slaba, ca sunt nefericita, ca sunt descumpanita, ca ma doare… rau de tot… rau de tot. Ca ma simt inutila, ca vreau sa cedez, ca nu mai cred in nimic. Si o spun aici ca apoi sa ies afara si sa afisez contrariul, sa spun cu zambetul pe buze ca m-am ridicat, ca am reinviat, ca merg mai departe, ca mai am un as in maneca chiar daca toate sunt minciuni sfruntate. 

Nu mai pot sa plang, nu mai pot… si uneori plansul e o minune, o eliberare, dar nici el nu ma mai ajuta. Si ma enervez, trancan verzi si uscate si incerc sa-mi golesc altfel sufletul din moment ce lacrimile nu mai curg. Am invatat cel putin sa nu mai am asteptari de la oameni (e si aici un neadevar totusi), sa nu ma mai mire de ce sunt in stare. Am realizat ca si eu sunt in stare de multe dar intotdeauna altii imi dovedesc ca totusi am limitele bunului simt cel putin, ca nu pot face atata rau. Ca sunt mincinoasa, prefacuta, ipocrita, rautacioasa dar nu pot face atata rau pe cat mi s-a facut. Am pacatele mele, nenumarate, oribile in opinia mea, dar nu egalez ceea ce mi s-a facut. Se zice ca uneori necazurile te ticalosesc sau te fac mai bun. Consider ca nu m-au ticalosit intr-atat, ca nu voi putea sa platesc cu aceeasi moeda. Si ma consider norocoasa… si ma consider ipocrita… dar nu rea totusi…

Am defecte, nenumarate, am o minte capabila sa faca si lucruri urate dar am intotdeauna o limita pentru ca stiu ca raul facut ma va chinui pe mine in primul rand, ca razbunarea nu imi hraneste orgoliul decat mult prea putin, ca nu se merita efortul deloc. 

Am crezut ca n-o sa mai pot de data asta, ca nu mai sunt in stare sa ridic capul, ca pur si simplu… nu mai pot. Nu e asa, ma simt mai rece ca oricand si totusi insufletita, ma simt puternica… prea slaba inca. Am prieteni si am vazut acum cat de prieteni imi sunt si le multumesc din tot sufletul meu chiar daca nu stiu sa le-o spun sau poate sa arat. Si mai am intuitie (care e un fel de sora cu premonitia) si ma ajuta sa prevad, sa simt oarecum dinainte lovitura (fara insa sa-i dau intotdeauna importanta cuvenita) si reusesc astfel (cred) sa depasesc oarecum si sa parez, sa diminuez efectele devastatoare. Dar nu pot sa nu ma gandesc cat de zdruncinata raman, cate cicatrici mai adaug la colectia pe care o am deja. Se zice (Hemingway) ca ranile te fac mai puternic, ca asemenea unui veteran de razboi ar trebui sa-ti etalezi medaliile castigate prin durere. Desigur ca am citit mult daca tot am avut timp la dispozitie… si inca mai am. Ma regasesc in cuvintele altora si simplul fapt ca si altii stiu cum e reprezinta o alinare. De-aia scriu… sa vindec, de-aia ma deschid, sa cauterizez. 

Stiu deja ca nu exista oameni fericiti dar mai stiu ca dozele astea de nefericire sunt perfect inegale. Poate ca le primesti doar ca sa te intaresti, sa ridici capul sus ca sa ti se vada toate semnele. Sa rada ignorantii de ele. Sunt si oamenii care stiu ca cicatricile alea au durut rau de tot si sunt din pacate si mai putini cei care stiu ca inca dor. Si aici nu vorbesc (pentru cei care ma cunosc fizic) despre cicatricile care sa vad. As vrea sa-mi scot sufletul sa vada toata lumea cat e de carpit, cat de iremediabil distrus e, cate bucati stau gata sa se desprinda… e ars, e muscat, e calcat in picioare, e jignit, e strivit… si de mine totusi.

E ciudat cum poti accepta si suporta ranile fizice cu mai mult stoicism decat pe cele ale sufletului, cum durerea aia surda din suflet nu tace niciodata, cum urla si iti iese prin ochi… da prin ochi… prin ei poti sa vezi, daca stii sa te uiti, cat de mult suferi… cum in ochi sta durerea pura, mocnita…

Si daca va intrebati ce mi s-a intamplat o sa va spun cu zambetul pe buze ca a fost o prostie, ca am alte optiuni acum… dupa care veti spune ca sunt iremediabil tacanita…