Posts Tagged ‘ambitie’

Nu-mi place sa stau acasa. E aiurea. M-am dezobisnuit; trebuie sa fiu in permanenta miscare, zilnic. Si pauza asta a fost buna in felul ei. M-am relaxat, am reparat efectele insomniei, am citit, am mai rezolvat una alta dar parca nu e de ajuns, parca sunt nefolositoare. Am stat totusi imperturbata, cu gandurile mele, cu planuri, cu solutii de viitor.

Adevarul e ca de la 18 ani sunt pe drumuri permanent. Am locuit pana acum in vreo 9 locuri, 3 judete, o alta tara… Mi-am facut de atatea ori bagajele si am plecat, incat aceasta a devenit cea mai oribila activitate pe care as putea sa o fac. Urasc sa ma mut. Mereu las cate ceva in urma, oameni, lucruri, amintiri. Mereu am pierdut cate ceva. Cate o parte din mine. Acum e totul in regula… pe moment. Nu va dura mult pana imi voi face iar bagajele.

Dar nu spun toate astea cu regret. Asta e ritmul meu, ritmul vietii mele. Mereu diferit, mereu in miscare. Nu pot sta pe loc.  Am schimbat vreo 4 locuri de munca. Am cunoscut atatia oameni. E bine intr-un fel, dar sunt ca un om fara radacini. Nu am un loc caruia sa ii spun din tot sufletul „acasa”. Nu ma asteapata nimeni, nicaieri. Cand zic asta ma refer la cineva care sa imi zica „bine ai venit acasa”. Umblu de nebuna :).

Din ultima relatie am iesit doar cu un geamantan de haine. Vreo 3 perechi de pantaloni, cateva pulovere, cateva tricouri (e amuzant pentru mine). Am revenit in Bucuresti cu bocceluta dupa mine si am luat-o de la capat. Din nou. Am mai multe perechi de pantaloni acum, oricum. Nu mai am insa nici o fotografie, nimic. Toate pierdute. Trebuie sa recuperez restul de lucruri, dar mi-e lehamite. Mi-e lehamite de omul care trebuie sa mi le restituie. Nici macar o vorba de cand ne-am despartit, nimic. La asta se reduce tot ce-a fost. NIMIC!

Mi-e bine acum. Nu-mi plang de mila si nu-mi trebuie compasiunea nimanui. M-am obisnuit… cu tot. Nu ma mai surprinde nimic. Nu o zic sub forma de lauda, stiu ca sunt oameni mai napastuiti ca mine. De fapt eu nici macar nu ma pot considera napastuita. Nu zic lucrurile astea pentru a face o tragedie din viata mea. E amuzant, interesant, complicat si tot tacamul. Am invatat destule. Mai ales despre oameni. Ca pana la urma toata chestia asta numita „viata” se invarte in jurul oamenilor. Viata e facuta sa fie traita alaturi de oamenii potriviti… de omul potrivit. Totul e mai usor alaturi de cineva, insa poti realiza lucruri marete si singur, poti fi invingator si singur doar ca nu ai cu cine sa te bucuri.

Nu e timpul pierdut pentru nimeni. Totul se aseaza pana la urma. Undeva exista un rost pentru fiecare dintre noi si depinde in mare masura de noi. In fiecare om exista puterea de a reusi, fiecare om are o rezistenta dincolo de orice imaginatie, poate trece peste absolut orice… daca vrea. Si asa am invatat si eu sa-mi infrunt temerile, am invatat sa las in urma, sa cred ca urmatoarea miscare va fi intotdeauna mai buna.

Poate unii cred ca tin vreo lectie de viata si e ciudat cum inca ma gandesc la altii… chiar si cand scriu. E chestia aia pe care eu o blamez atat de mult („ce zice lumea”) si de care nu pot sa scap. De ce m-ar interesa ce zic altii, e viata mea aici si eu aleg sa o dezvalui in modul asta. Intr-o buna zi nu-mi va mai pasa ce zice hoarda asta de oameni din jurul meu, imi va pasa doar de cei care intr-adevar merita.

Voi avea timp sa ma si asez intr-un singur loc, sa fiu eu cea care spune „bine ai venit acasa”  si la randul meu sa fiu primita in acelasi fel. Am timp sa reusesc ce imi propun, pentru ca am ambitie. Si referitor la asta cineva m-a intrebat o data ce pot eu sa ofer. Atunci, pe moment nu am stiu ce sa raspund, dar acum stiu. Pot sa ofer tot ce am eu ca si persoana si pe langa asta multa ambitie. Pot sa ofer multe lucruri ce tin de planul spiritual. Insa lucrurile astea nu prea mai conteaza, nu? Trebuie intotdeauna sa fie ceva material, palpabil. Dar lucrurile astea, bunurile materiale nu se obtin din calitatile noastre spirituale, din vointa, din munca, din efort. Nu cu astea trebuie sa pornim la drum?

Zic si eu. Eu asa vad lucrurile de fapt. Poate pentru ca tot ce am e obtinut prin efort. Poate nu am mult, de fapt nu am, de ce sa nu recunosc, insa ma trezesc in fiecare dimineata si le obtin. Pentru ca si atunci cand eram mai mica trebuia sa demonstrez ca merit ceva, pentru ca altfel nu primeam. De fapt, nu am primit mai mult decat strictul necesar. Nu ma plang, insa ce as fi vrut sa primesc cu adevarat e afectiune si alte „prostii” din astea spirituale. Am invatat sa nu mai am nevoie nici de astea (cel putin asa cred si mint evident).

Ma bag la somn, noapte buna.

Anunțuri

Ambitioneaza-te!

Posted: 9 Septembrie 2009 in Random
Etichete:, , , , , , ,

sosea1Am inceput sa scriu de plictiseala probabil sau pentru ca imi place sa scriu, sau pentru ca un vis de-al meu e sa ajung jurnalist, sau poate cate putin din fiecare. Si am scris lucruri destul de banale si care pentru cei apropiati mie ar putea fi interesante, insa, pentru ceilalti nu pot fi decat…banale. Am avut o discutie revelatoare aseara (ce a inclus si o dusca de coniac :D) cu o persoana apropiata mie, care  mi-a deschis ochii. Daca vreau un lucru cu adevarat sa nu-mi fie frica de ce o sa intampin incercand sa-l realizez.

O sa ma ia peste picior pentru exprimarea asta, stiu sigur. Oricum, am cochetat cu jurnalismul (la un nivel destul de neprofesionist) si am zis sa imi incerc stiloul si aici, poate…cine stie, vorba-aia.

Si vreau sa ma apuc de treaba.

Apropo, sunt „un pisoi, la vreun metru’ si-un stilou” (multumesc prietenului de mai sus), la vreo 22 de primaveri, par spalacit dar cu personalitate, ochi verzi-albastri, nas maricel (deh! e semn de autoritate :P), gura mare (in sensul ca trancane mult), posterior proeminent (sanatoasa dom’le)  si cum au zis unii „cu coae frate!”

Asa ca deal with it! Brb…