Posts Tagged ‘bucuresti’

Nu suport sa aud vorbindu-se rau despre romani. Nu suport sa mi se arunce o privire piezisa atunci cand afirm ca sunt din Romania. Nu, nu sunt din lumea  a treia, nu, nu mi-e rusine ca sunt de acolo si privirile astea piezise mai mult ma ambitioneaza.  Da, sunt romanca si asa o sa raman indiferent ce se va intampla. Si daca inca se sufera de xenofobie atunci inseamna ca nu traim in epoca potrivita.

Nu conteaza ce au facut  altii in numele nostru, nu facem presupuneri gresite despre un popor intreg. S-a declannsat o campanie de defaimare la adresa noastra si devine din ce in ce mai greu sa fii roman in Europa. Da, si noi suntem aici ca si celelalte tari. In Anglia sunt conditii speciale (si cand spun speciale ma refer la impedimente si carari intortocheate) pentru romani si bulgari in ceea ce priveste munca, studiile si bineinteles integrarea. Toata lumea fuge de romani. Toti se uita stramb si neincrezator.

Suntem vazuti ca niste hoti, lenesi, inapoiati. Chiar asa sa fim? Toti? E nevoie de multa ignoranta pentru a afirma asta despre un intreg popor. Suntem mult mai educati si mult mai inteligenti decat multi „europeni”. Bagajul nostru de cunostinte este mult mai bogat decat al altor popoare. In general sunt niste ignoranti care nici nu stiu prea multa geografie sau istorie sau orice altceva, decat ceea ce ii priveste. Invatam in scoala totul despre Europa, ei n-au nici cea mai vaga idee, sau daca au sunt idei generale, neaprofundate.

Avem mult mai multa intuitie si perpicacitate, suntem cu mult mai intreprinzatori si uneori facem totul din nimic, ceea ce pentru ei este de neconceput. Noi nu avem sustinere si totusi reusim, traim si chiar la un nivel bun. Toti se gandesc ca nu stim sa traim, dar de fapt stim mai mult decat multi altii. Si stim ce inseamna greul, stim sa aratam ca ne pasa, ca simtim, ca suntem multilateral dezvoltati. Frati-miu a fost intrebat in America daca avem televizoare in Romania, cam asta este nivelul de cunostinte pe care il altii despre noi. Cred ca suntem niste fomisti care traiesc in grota, care nu stiu ce e ala televizor sau computer desi numerosi romani sunt responsabili de dezvoltarea unor noi tehnologii, multi savanti sunt romani si multe descoperiri se fac cu ajutorul lor.

Sansele noatre de a reusi sunt imputinate din start, nu avem o sansa egala de a porni la drum. Nu vreau  sa pomenesc de unde a pornit renumele nostru si toate intamplarile care au dus aici. Nu vreau sa pomenesc starea in care se afla tara noastra din punct de vedere economic sau politic. Nu romanul de rand a dus tara asta in situatia asta. Vreau sa pomenesc doar partea buna a lucrurilor, partea noastra buna si meritele pe care nu ni le recunoaste nimeni. Multi romani fac cinste acestui popor si n-ar trebui sa lasam capul in pamant.

Dar asa a fost dintotdeauna, a trebuit sa luptam pentru ceea ce ne dorim si pentru a pastra ceea ce avem. Asa ca sunt mandra ca sunt romanca si incerc sa arat altora ca tot ceea ce au auzit despre noi este total gresit. Si  intr-o mare masura am reusit si cel putin intr-un cerc restrans se va vorbi despre romani cu consideratie.

Am fost matinala azi. M-am trezit foarte devreme, ceva neobisnuit de cand ma aflu in preaviz (de fapt de cand nu ma mai primesc la munca :)). Am fost la niste cursuri de taiji, practici interne de sanatate chinezesti, nu ca as avea vreo alta problema de sanatate decat cea mentala :). Foarte relaxant intr-adevar doar ca eu fiind invatacel a trebuit sa practic singura. Trei miscari am invatat si le-am repetat de nebuna. Trebuie sa fii foarte rabdator si foarte concentrat asupra ceea ce faci, ceea ce eu nu am reusit, desigur. Trebuie sa ai mintea limpide, sa nu te gandesti aiurea. De parca ar fi asa usor cu felul asta al meu de-a fi.

Am rezistat cu stoicism plictiselii care ma lovise si animata de gandul ca nu e de mine si basta! am continuat sa fac acei pasi. Aproximativ o ora, fara acea jumatate de ora dedicata incalzirii. Nu pot sa zic ca e aiurea doar ca la cat duc eu lipsa de rabdare, e nepotrivit, adica nu ma caracterizeaza. Dupa cate am vazut eu se invata mai multe miscari care apoi se fac cursiv, ca un dans. E foarte frumos de privit, dar mai am o „mica” problema si la coordonarea mainilor cu picioarele :). In cateva cuvinte, nu-i de mine. Mie imi trebuie ceva care sa ma epuizeze, cum ar fi un sac de box pe care sa-l maltratez pana nu mai am suflare.

Oricum, dupa ce am plecat de la cursuri am mers pe jos pe Dorobanti, pe la Piata Romana, pana la Universitate, apoi am cotit prin centrul istoric si am ajuns la Unirii. Vantul adia usor, nu era nici foarte cald, potrivit as spune si eu mergeam ca o boema ce ma aflu incercand sa contrazic mental pe toti cei care spun ca urasc Bucurestiul. Nu are rost sa enumar ce am vazut in trecere, pentru ca toti stiti traseul, doar ca luand la pas traseul central intr-o duminica dimineata, parca se vede altfel. E un oras frumos. Si nu-mi enumerati poluarea, traficul, sau mai stiu eu ce argumente dezbatute peste tot. Si celelalte orase sunt poluate. Sa luam Londra si celebrul smog, nu se compara totusi ca si aspect, dar vorbeam despre poluare.

Plimbarea a fost revigoranta. Din punctul meu de vedere e frumos sa vezi oameni pe strada la orice ora, sa vezi tot felul de buticuri, anticariate, cafenele, fel de fel de denumiri atragatoare la tot pasul. Imi place aglomeratia, viata animata de noapte a acestui oras care nu oboseste niciodata. Are de toate, de la distractii la puncte culturale, locuri de recreere, spectacole, evenimente. Nu te poti plictisi aici. Si pana la urma nu e atat de urat precum spun unii. Bine, eu sunt subiectiva, mie imi place. Intotdeauna mi-am dorit sa vin aici, sa traiesc aici. In plus ai toata libertatea din lume, nu prea vezi multa lume uitandu-te dupa tine pentru a analiza cum esti imbracat sau cu ce, poti merge pe strada cum vrei tu.

Plimbarea prin centrul istoric a fost de departe cea mai placuta. Magazinele mici, cu aspect invechit, cu denumiri vechi, imbinarea usoara de nou cu acele strazi pavate cu piatra cubica, stramte, atmosfera un pic prafuita, un pic stearsa iti dau acel sentiment de evadare. Dar poate ritmul vietii, aici, te distrage de la ceea ce e in jur si in graba de zi cu zi nu mai observam lucrurile frumoase.

Sunt foarte subiectiva, probabil si datorita faptului ca aici mi s-au intamplat foarte multe lucruri frumoase, aici ma simt mai bine decat in orice alt loc, aici vreau sa continuu sa stau. Desigur e si vechea vorba, niciodata sa nu spui niciodata. Am parasit Bucurestiul in urma unei nebunii trecatoare legate de un anume tip 🙂 dar am revenit. Sau pot sa mai adaug ca am o vedere superba de la balconul meu de la etajul 7, de unde pot sa vad splendid Casa Poporului. Privelistea e chiar superba.

Asa ca in ciuda aspectelor negative, haideti sa dam credit acestui oras care pana la urma fiind cel mai aglomerat, fiind capitala, e normal sa stranga laolalta si cateva deficiente.

Sau macar plimbati-va intr-o duminica dimineata pe la ora 10…

M-a apostrofat un prieten ca nu-i dau material sa citeasca seara. Dupa un dus fierbinte m-am decis sa scriu ceva. De obicei ma feresc sa scriu doar de umplutura, desi recunosc ca am scris de cateva ori ce am simtit pe moment si nu consider ca a fost ceva extrem de interesant. Iarasi recunosc ca nu scriu despre cine stie ce subiecte, demne de un teribil interes. Oricum sunt exigenta, mai ales cu mine. Si uite asa am facut o introducere egala cu o aberatie. Ma pricep, stiu.

Avand in vedere ca sunt intr-o stare buna o sa scriu despre un subiect apreciat de mine. Prietenia. Fara nici o suparare pentru vreunul dintre prietenii mei, primul mentionat va fi fratele meu. Genialul de frati-miu mai bine zis. Daca nu aveam un astfel de frate eram cu siguranta mult mai trista. Pe langa faptul ca m-a invatat multe prostii, mi-a pus prima tigara in gura (ca deh, doar e frati-miu), mi-a indus o gramada de cuvinte obscen de haioase in vocabular, etc (chestii din astea fratesti), el inseamna pentru mine ceea ce nimeni nu va insemna vreodata.

Daca ar fi sa detaliez fiecare bucurie, fiecare traznaie, fiecare discutie, fiecare sentiment pe care mi l-a inspirat ar insemna sa scriu aici fara sa ma opresc inca vreo 22 de ani. Cert e ca suntem foarte apropiati si ne putem spune orice. Nu exagerez cu absolut nimic. Am crescut separat si cea mai lunga perioada petrecuta impreuna este de 9 luni si continua. Abia acum un an am inceput sa locuim impreuna si desi suntem, cum e de asteptat, personalitati diferite, pana acum ne intelegem foarte bine. El e familia mea, in cel mai adevarat sens al cuvantului. Multi ne spun ca nu au mai vazut o asemenea relatie, iar asta nu face decat sa ma bucure enorm. Ar fi atatea de spus despre omul asta, iar mie mi se pare ca aici nu am scris nici macar esentialul. Oricum cateva momente petrecute alaturi de noi doi vor convinge pe oricine. Nu pot incheia decat mentionand faptul ca il iubesc extraordinar de mult.

Avand in vedere ca nu am crescut alaturi de fratele meu, evident am o persoana cu care mi-am petrecut copilaria si cu care inca pastrez o relatie extraordinara dupa atata amar de vreme. Este vorba despre prietena, fina, colega, confidenta, colega de banca, celebra Ene, G-la, etc. (avem noi mai multe apelative dar le pastrez pentru noi). Si nu vreau decat sa mentionez ceva ce voi tine minte mereu: visele noastre; sa plecam de acolo, sa ajungem in Bucuresti, sa mergem la facultate, sa continuam prietenia noastra asa cum vrem noi. Am vorbit despre asta si am avut sentimentul ala al reusite. A fost ceva de genul: „Uite ca am ajuns si in Bucuresti, suntem si la facultate si suntem inca prietene”. Ce avem noi este un fel de casnicie. Nu cred sa ne fi certat vreodata serios, sau sa fi fost invidoase, egoiste, prefacute una fata de cealalta. Suntem foarte diferite, insa cred ca asta e reteta succesului. Ea poate sa confirme. Eu sunt cu gura mare, cu nebunia aferenta iar ea e opusul (opusul insemnand nebunia ascunsa, insa existenta). Exact cum zice si ea: „D-aia ne intelegem noi bine!” Nu pot sa zic decat „Go Eneeeeeeeee!”

Urmatoarea figura ce mi-a marcat existenta se numeste Pop, si am cunoscut-o prin intermediul tovarasei de mai sus. Era vara, inainte sa incepem liceul iar la inceput mi s-a parut cam ciudatica. Va spun sincer ca asta o face unica. Sunt atatea lucruri de spus despre ea, dar cu care ea nu ar fi de acord, incat ma abtin. Cert e ca am locuit impreuna un an si ceva si pot sa spun cu mana pe inima ca are o imaginatie fantastica. Oh da! Stie ea ce zic. Este un dezastru in bucatarie (imi pare rau dar asta m-a marcat), dar am convietuit atat de bine impreuna si mi-e tare dor de perioada aia. E departe acum (suna cam tragic) dar se va intoarce ea cu tot cu bretonul ei frantuzesc, cu tot cu naturaletea cu care trateaza absolut orice subiect. Si parca o vad stand in fata mea si intrebandu-ma „Ce ne mai povestesti, Por?”, desi ea ar trebui sa inceapa sa indruge verzi si uscate despre ce a facut cat a fost plecata, sau pur si simplu despre ea. Dar asta este Poponauta noastra, nu? D-aia o iubim noi!

In cercul asta restrans de nebune care este (vorba unui clasic in viata) face parte si Pes. Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Alaturi de Ene intru in curtea liceului iar langa stejar o fata tunsa scurt (o freza unica fie vorba intre noi), cu ochii mari, albastri (vezi fata ce boem te descriu) ne intampina. Atunci am cunoscut-o si nu prea parea incantata de mine (recunoaste!). Mi-a luat destul de mult sa ajung la inima ei (da, ma stie ea ca sunt sucita). Nu prea gusta ea glumele mele si o ardea numai cu Pop (la ele e ceva in genul eu si Ene). Da da, a fost cam neprietenoasa la inceput, dar cu timpul s-a adaptat cu gura mea mare si obligata de faptul (zic si eu nu altceva) ca statea in banca din spatele meu. Oricum, usor usor am vorbit noi mai multe si a inceput sa se obisnuiasca cu mine, nu ca ea ar fi atat de linistita precum pare (e calmul in persoana). Dar ne cunoastem noi, nu-i problema. Trebuie neaparat sa mentionez ceva despre Pes: moare dupa copii (nu in sensul ala rau, desigur). Si e la medicina. O iubim in special pentru gropitele alea din obraji!

Si acum vine partea mai grea. Despre cineva nu atat de actual. In prezent este doar urma a ceea ce a fost. Si vorbesc despre Iuliana (a se observa tonul formal). Candva facea parte din acest restrans (si de ce nu select si intelectual) dar in ultima vreme (ceva mai mult chiar) s-a cam indepartat si aici vorbesc in numele meu si imi asum orice scriu. Pentru mine asta s-a intamplat, s-a indepartat iar incercarile mele (putine, recunosc) nu au avut un impact prea mare. Oricum au fost vremuri frumoase si peste care nu as fi putut trece.

Am incercat sa conturez cat mai amuzant totul, nu stiu daca mi-a reusit dar stiti si voi fetelor ca sunteti mult mai mult decat cateva randuri pe un amarat de blog (a fost tare asta, nu?). Sper sa va amuzati si voi alaturi de mine. Atat am putut si eu.