Posts Tagged ‘jane doe’

In opinia mea o femie trebuie sa fie in primul rand dorita si apoi iubita. De ce zic asta? Pentru ca asta cred. Pentru ca prefer, ca femeie, sa fiu dorita, sa fiu privita cu dorinta decat cu obisnuinta. Nu e chiar asa de rau precum suna. Intr-adevar amandoua se transforma la un moment dat in obisnuinta dar asta este omul, mereu cu noi si noi aspiratii si dorinte. Nimic neobisnuit. Asa cum iubirea se transforma in obisnuinta asa si dorinta se transforma in rutina.

La inceputul fiecarei relatii exista doar dorinta si cine spune ca nu e asa… nu stiu cum e dar nu prea are dreptate :). La inceput iti doresti o persoana si asta te tine in jurul ei, pe parcurs iti dai seama ca ai ajuns sa o iubesti, dupa o vreme iti dai seama ca o iubesti dar nu o mai doresti asa cum o doreai la inceput, dupa o alta perioada iti dai seama ca iti doresti sa fie acolo nu pentru ca o iubesti sau o doresti ci pentru ca… te-ai obisnuit sa vii acasa si sa o gasesti acolo. Iti dai seama ca face parte din viata ta, ca toti prietenii tai o cunosc si o plac, ca parintii tai o cunosc si  o plac, ca lumea zice ca va sta bine impreuna, ca lumea din jur se asteapta sa va vada impreuna.

Nimic rau in asta, de fapt este inevitabil. Nimeni nu are parte de pasiune toata viata sau de iubire. Sunt sentimente si porniri ce se sting in timp si din inertie ramai legat de o persoana. Stii ca e acolo pentru tine, stii ca te accepta asa cum esti, stii ca nu pleaca nicaieri. Reconfortant nu? Nu mai sunt alte inconveniente pentru ca deja va cunoasteti mult prea bine. Nu ai cum sa iti pastrezi misterul pana la capat. O relatie placuta pana la urma, imbatraniti frumos pentru ca v-ati obisnuit unul cu altul.

Si acum cineva m-ar intreba de ce nu as vrea asa ceva? Sa zicem ca ai vazut un bibelou undeva (stiu eu de ce am ales bibeloul 🙂 ) si doresti sa il ai. Strangi banii respectivi sau deja ii ai (a se citi printre randuri) si il achizitionezi. Ajungi acasa si il pui frumos intr-un loc unde sa il ai in vedere mereu. Si il admiri si ai grija de el, il stergi ded praf si iti este tare drag. Esti mandru de el si multumit. Mai iesi din casa si intr-o buna zi ajungi acasa si bibeloul e acolo, la locul lui, doar ca treci pe langa el si iti vezi de ale tale. Il ai inca in vedere dar a trecut acea bucurie de la inceput. Intr-o buna zi il iei de acolo… din raza vizuala si il pui in vitrina. E al tau, n-ai de ce sa iti faci griji, acum e pentru decor. Zilele trec si praful se asterne… si ajungi sa il stergi pentru ca trebuie…

In fine, cred ca m-am facut inteleasa. Nu vreau sa par insensibila sau o acritura (desi nu stiu pe cati conving, dar putin imi pasa). Prefer sa raman la magazin :). Intr-o buna zi voi fi si eu un bibelou prafuit intr-o vitrina dar o sa ma asigur ca trece indeajuns de mult timp si ca o sa aman acel moment pe cat posibil. Si nu, nu vreau sa spun ca o sa raman singura cat mai mult timp posibil ci ca o sa fac in asa fel incat sa nu ajung in vitrina prea curand. 

Consider ca e mult mai bine sa fiu dorita de un barbat decat sa fiu iubita de acelasi barbat care doreste… altceva. O sa ziceti ca e o utopie. Posibil, mai mult decat probabil chiar. Dar nu vreau sa ajung ca cel de langa mine sa zica „Nu ma despart de ea ca o iubesc, ca m-am obisnuit cu ea, ca a facut atatea pentru mine”. Nu, nu ma iubesti daca ma tii asa langa tine. Nu ma iubesti daca le spui prietenilor tai ca nu poti sa o iei de la capat pentru ca ai o obligatie fata de mine, ca te-ai obisnuit cu mine si ca deja te cunosc si te accept asa cum esti. Nu ma iubesti daca faci dragoste cu mine si te gandesti ca maine te trezesti de dimineata si ca o sa ai o zi plina la serviciu.  Pentru ca daca ma iubesti nu lasi lucrurile astea sa intervina, nu grabesti tu rutina ci incerci sa o alungi cat mai mult.

Un barbat care doreste o femeie incearca sa prelungeasca fluturasii aia iar ea stie cum sa ii provoace in continuare. In timpul zilei se gandeste cum ajunge seara in bratele ei si e in stare sa isi sacrifice o noapte intreaga pentru senzatia aia incredibila si numai gandul ca intr-o zi n-o s-o mai aiba il omoara. Si o sa ma intrebati daca exista asa ceva. Iar eu o sa zic ca da, ca totul depinde de noi sa stim sa ne facem doriti, sa nu spunem niciodata „Gata, e al meu/a mea!”

Nu, nu le stiu eu pe toate dar sunt sigura ca o noapte de nesomn se recupereaza pe cand o flacara se mentine cu greu. Zic de fapt ca viata de cuplu e inevitabil supusa acestui martiriu dar nu e nevoie sa o martirizam inainte de vreme. Nu obisnuinta ne tine impreuna si nici faptul ca ne plac aceleasi programe. Dimpotriva as prefera sa nu am nimic in comun cu cineva dar cand ma gandesc la el sa imi friga sufletul. Sa ma dau de ceasul mortii sa am parte de acel „ceva”, sa imi bata inima sa-mi sparga pieptul, sa ma cutremur din cap pana in picioare, sa imi tremure mainile, picioarele cand sunt langa acea persoana sa mi se ia aerul si sa nu pot sa vorbesc. Prefer sa ma chinui, sa mi se rupa sufletul decat sa pun capul pe perna cu gandul ca maine am o zi plina si ca o sa trebuiasca sa ma trezesc devreme. Cum sa fac asta cand langa mine e persoana pe care o doresc atat de mult, cum sa nu ma cuibaresc langa ea si sa ma gandesc ca e dumnezeisc de bine… cum sa ma trezesc dimineata ciufulita si somnoroasa, de preferinta in tricoul lui si sa se ridice in graba, ca e tarziu si intarzie la munca fara sa se uite la mine ca la un copil  capricios, fara sa imi zambeasca.

Ziua aia va fi una foarte trista pentru mine. Ziua aia va insemna inceputul unui sir de zile la fel. In ziua aia voi sti ca nu mai am un loc principal in viata lui. Nu, nu vreau sa aud chestii de genul „Trebuie sa si mancati”. Imi pare rau dar nu sunt de acord, pentru ca o clipa, un sarut nu te falimenteaza si sunt sigura ca o sa ai o zi buna daca faci asta. Oricum, intr-o buna iti vei dori sa vezi fata aia de copil somnoros si sa o prinzi in palme si sa o saruti. Cati dintre noi isi mai acorda timpul sa il vada pe celalt asa cum e el, facand lucuri simple. Du-te acasa si uita-te la prietena ta cum se plimba prin casa lenesa, cum iti zambeste cand se uita la tine si nu uita niciodata de ce ti-ai dorit-o atat, aminteste-ti cand ai vazut-o prima data si cum stateai ca un copil in fata ei prima data cand ati vorbit. Aminteste-ti de cate ori ti-ai aranjat parul si cate tricouri ai probat prima data cand ai scos-o in oras (da si voi faceti asta!!).

Aminteste-ti cand ai sarutat-o prima data, aminteste-ti cum a fost prima noapte de dragoste, cum ai tinut-o in brate apoi si capul iti era golit de orice alte lucruri. Aminteste-ti cum a trebuit sa pleci si nu stiai daca si ea e la fel de fericita ca tine si nu stiai daca trebuie sa o suni sa vezi din vocea ei daca e asa. Sau aminteste-ti cum dimineata ai luat-o in brate si te-ai lipit strans de ea si stiai ca ea zambeste. Aminteste-ti cat de fericit ai fost toata ziua si ai fi vrut sa ii auzi vocea incontinuu si cum jubilai cand v-ati intalnit iarasi. Cum adormeai cu gandul la ea, cum, poate, o visai. Aminteste-ti permanent de ce ea si nu altcineva. Nu lasa sa se stearga imaginea ei in sufletul tau, nu considera altceva mai presus de dragoste. Viata e prea scurta si prea vicleana ca sa alergi dupa lucruri materiale. Bucura-te atat cat poti de dragoste ca necazuri avem toti si cu duiumul. Dragoste nu avem toti… numai cei ce au nu stiu cat de fericiti sunt…

Nu n-am vazut filme siropoase si nici nu debordez eu de romantism, nu vreau serenade la blacon sau flori in fiecare zi. As vrea sa ne bucuram de ce ni se ofera. Nu stiu cat de coerenta am fost si nici n-am urmat acelasi fir epic. Ce vreau sa spun e ca prefer sa fiu dorita si sa traiesc intens fiecare moment care mi se ofera decat sa fiu iubita o viata in monotonie. Prefer sa fiu exact asa cum vreau, prefer sa spun ce gandesc si sa fac ce vreau, sa-mi pastrez personalitatea decat sa fiu dresata sau sa ma dresez. Prefer sa mor de dor decat de plictiseala, prefer sa spun „te iubesc” decat sa regret ca n-am facut-o… prefer sa nu ma ascund. De cand a devenit „Te iubesc” tabu?

Anunțuri

Probabil in viata fiecaruia dintre noi exista o persoana care ne iubeste neconditionat… si nu vorbesc aici despre familie, rude sau prieteni. Vorbesc despre acele persoane pe care la intalnim in calea noastra si se indragostesc iremediabil de noi, de tot ceea ce reprezentam ca persoane si incearca sa ne fie de folos oarecum, incearca sa se faca remarcate, sa intre in viata noastra cumva, sa ne faca cunoscute sentimentele lor.

Ne-am cunoscut prin februarie 2009. Si am devenit foarte apropiati. Eu asa sunt de fel, prietenoasa cu toata lumea. Nu am ghicit ce sentimente sunt de partea cealalta si daca ulterior am inceput sa realizez nu am crezut ca sunt atat de puternice. Eu etalam o amicitie plina de afectiune si… cam atat. Pana cand am iesit la cafea si am inceput sa petrecem mult mai mult timp impreuna. Imi placea sa imi petrec timpul cu el, perfect amical, trancanind fara vreo retinere despre tot ceea ce gandeam. E omul caruia ii poti spune orice si asta si exact asta faceam.

Pana cand intr-o noapte ma suna sa cobor, sa ne vedem… Era destul de tarziu dar avand in vedere ca ori de cate ori am avut nevoie de el n-a dat niciodata inapoi, am coborat. In ultima vreme se purtase cam ciudat, era morocanos si incercase de cateva ori o apropiere mult mai mare, incercase sa ma sarute, incercase sa duca relatia pe alt drum. Eu am ras vazand ce incearca sa faca, am crezut ca doar din plictiseala sau de dragul de a vedea ce se intampla, face asta. Si iata-ma coborand si asteptand pe locul din dreapta sa imi spuna ce se intampla… si nu stiu cum naiba ajungem sa ne certam. Imi reproseaza ca nu imi pasa de el iar eu incerc sa il conving de contrariul acestei afirmatii. Si deodata ma lamuresc… „Tu nu stii ca eu te iubesc… ca te vreau, ca visez sa te strang in brate, sa te simt langa mine…” aud in timp ce imi curg lacrimile. Nu stiu de ce, dar imi vine sa plang in hohote. Si plang cand imi dau seama ca am probabil cel mai bun om din lume langa mine si eu nu-l iubesc…

Nu simt nimic decat prietenie, nu il vreau, nu il strang in brate decat ca simplu amic, nu imi doresc sa il simt aproape, nu imi doresc sa il sarut. Imi doresc sa fie totul ca pana atunci, sa vorbim verzi si uscate, sa ne plimbam, sa radem impreuna. E omul care mi-a dat cea mai mare incredere in mine, e omul care m-a facut sa ma simt puternica, sa trec peste tot, sa ridic capul sus. E omul care mi-a spus ca sunt cea mai frumoasa, ca am toate sansele sa reusesc in viata, ca merit extraordinar de mult. Si spunea asta cu atata convingere, cu atata inflacarare incat il credeam, voiam sa il cred pentru ca era molipsitor optimismul lui, pentru ca ochii lui credeau si ei in mine, ca privirea lui ma masura intotdeauna admirativ, ma flata intotdeauna. Dar n-as fi crezut… niciodata ca m-ar putea iubi atat. Inca ma iubeste… Mi-o spune mereu si de atunci pana acum inca nu mi s-au schimbat sentimentele.

E omul care m-a vazut incepand o relatie cu altcineva si cu sufletul frant nu mi-a mai vorbit. M-a vazut cu altcineva in timp ce el ma astepta… si am facut-o intentionat numai ca sa nu ma mai iubeasca, sa ma urasca… dar n-am reusit. Nu mi-a mai vorbit o vreme si apoi a revenit… mi-a vorbit, i-am vorbit si am reluat cu un pic de stangacie ceea ce pierdusem cu ceva timp in urma. Doar ca nu mai suporta sa ma vada in carne si oase. Stateam si stam si azi la telefon cu orele si din cand in cand ne vedem la o cafea… Apoi ma suna si imi spune ca de fiecare data se asteapta sa ma tina in brate, de fiecare descopera vechile sentimente si ramane ravasit in urma mea. Si imi spune iarasi cat de mult insemn pentru el si uneori nu pot sa ma abtin si plang…plang pentru ca stiu cum e, plang din ipocrizie, imi plang neimplinirile mele, imi plang inima care bate pentru altcineva.

Si stiu cat de greu ii e, stiu ca de trei ani ma iubeste si si-a pierdut speranta. Stiu ca imi vrea binele, stiu ca niciodata nu da inapoi cand am nevoie de el, stiu ca inseamna pentru mine extraordinar de mult, ca daca nu era el, sufletul asta al meu era si mai nemangaiat decat e, si mai gol si mai rau… Am atatea lucruri pentru care sa ii multumesc si sunt asa de stangace cand incerc sa fac asta. Si el e mereu acolo, intelegator, rabdator, masurandu-ma… privindu-mi in ochi pana in suflet. Si stie tot ce e acolo… si probabil de-asta ma iubeste si mai mult.

Si l-am sarutat de cateva ori… dar simt ca ii fac mai mult rau si ma opresc, pentru ca mainile lui ma strang mai tare in brate… si ma eliberez din stransoare usor… alunec si evit sa il privesc pentru ca nu vreau sa-i vad dezamagirea. Apoi imi ia mana si o duce la buze si le tine un pic lipite de ea. Apoi imi tine mana intr-a lui. Mana lui mereu calda… mirosul lui inconfundabil, privirea blanda… Apoi ma mangaie usor pe obraz si inchid ochii si imi vine sa ii spun ca stiu cat de mult il doare, cat de mult ar vrea sa fiu a lui asa cum si eu as vrea… pe altcineva… Ca asa cum el inchide ochii si ma vede asa vad si eu pe altcineva, asa cum viseaza sa imi sarute buzele si sa imi mangaie corpul asa visez si eu sa la buzele si mainile altuia. Si tac si il sarut pe obraz, apasat, imi strivesc buzele de obrazul lui si plec… si astept sa ma sune, sa imi spuna cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodata ca sa umple un gol pe care ar trebui sa il umple altcineva.

Si probabil ca ghiceste toate astea, probabil stie, desi nu i-am spus niciodata, ca gandul imi e la altcineva. Dar e constient ca intr-o buna zi nu vom mai putea sta atat de vorba, ca nu se va mai bucura de atata timp cu mine, ca ma voi indeparta usor usor… ca iubirea lui va ramane la fel… neimplinita. Va fi acolo daca voi avea nevoie de ceva si se va bucura de fericirea mea…

Nu pot sa zic decat ca sunt iubita de cel mai bun om din lume…