Posts Tagged ‘mandrie’

Reverberatii…

Posted: 5 Ianuarie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , ,

Au trecut 4 ani. In care poate nu m-am gandit la tine atat cat ar fi trebuit, dar viata merge inainte, nu? Asa mi-ai zis mereu, sa las totul in urma. Au trecut 4 ani de cand nu ma mai strangi la piept cand vin acasa. Si daca nu esti tu, nu mai e nimeni. Nimeni sa ma intrebe ce mai fac, cum o mai duc, daca ma descurc, daca mi-e bine, daca e totul in regula.

Si imi pare rau pentru ca nu am stiut sa te pretuiesc atunci cand erai langa mine, imi pare rau ca nu am stiut sa iti arat cat de mult te iubesc, cat de sfanta este amintirea ta. Icoana copilariei mele. Cat de dor imi e de privirea aia blanda, de mama. Stiu cat de mult m-ai iubit, cu cata dragoste m-ai crescut, cat ai plans alaturi de mine.

Iti multumesc pentru ceea ce sunt azi, pentru ca m-ai invatat sa fiu independenta, m-ai indemnat sa plec, sa imi fac un drum, sa nu depind de nimeni. M-ai invatat sa fiu puternica si cumva ai trait si tu prin mine. Si ai fost mandra de mine, nu? Sper ca esti in continuare si sper sa te fac si mai mandra.

Imi pare rau ca te-am suparat, ca m-am purtat ca un copil rasfatat. Nici nu iti imaginezi cat de mult imi lipsesti. Imi pare rau pentru tot ce am gresit fata de tine. Nu sunt in stare de mai mult, nu pot sa ma exprim aici, nu pot sa ma exprim nicicum pentru ca inca doare, pentru ca e mult prea personal. Vreau doar sa stii ca vei ramane in sufletul meu mereu si in toate momentele importante din viata mea ma voi gandi la tine…

M-am trezit cu o durere ucigatoare de spate. Am coborat cu greu din pat… cu o greutate apasatoare. Trec prin fata unei oglinzi si ma opresc ingrozita, surprinsa, terifiata. Ma apropii si incerc sa deslusesc mai bine imaginea din fata mea, incerc sa imi fac tamplele sa nu mai zvacneasca si camera sa nu se mai invarta…

Nu stiu daca merit, nu stiu ce sa fac cu ce mi s-a oferit. Nu stiu macar cum sa fac durerea asta sa dispara si stau asa nemiscata in fata oglinzii, neincrezatoare… Ce sa fac cu ele. Daca incerc sa le misc o durere chinuitoare imi strabate tot corpul. Si ma gandesc…

Stiu ca in ultima vreme nimic nu a fost asa cum ar fi trebuit, stiu ca am negat si nu am crezut, m-am indoit de tot… chiar si de mine. Adica mereu fac asta… reneg zilnic. Si acum eu ce sa cred. Ma cunosc…  stiu ca nu merit. De fapt acum le vad ca un chin. Imi sangereaza spatele si sunt atat de grele. Cat de ciudat… sa te trezesti dimineata cu o pereche de aripi. Dintre toti, tu…

Eu… Si ma intreb ce sa fac cu ele. Ma indrept inapoi spre pat nu inainte de a intoarce oglinda. Si ma asez cu greu, pe o parte, pentru ca altfel nu pot. Continui sa ma privesc… sa inteleg.  Ce ce am gresit sau de ce am meritat. Nu m-am hotarat inca daca e un dar sau nu. Poate ar trebui sa le privesc ca pe un dar… asa albe, pure. Nu pot sa le deschid pentru ca ma strafulgera durerea. Atunci ce pot sa fac. Unde sa ma duc asa… Oare pot sa zbor cu ele?

Si ma ridic din nou, tot in fata oglinzii si ma privesc cu aceeasi uimire de cand m-am trezit…  incerc sa misc aripile astea grele. Si strang din dinti… mai incerc o data… nimic. Deodata simt ca si cum mi se despica spatele si incet aripile se deschid dar inca nu pot sa le vad splendoarea, nu pot sa vad ce binefacere au asupra mea. Si inchid ochii… tare de tot, inclestez gura si un gand nebun imi strabate mintea si asemeni lui Icar indraznesc sa sfidez…

Daca intr-adevar mi-au fost date sa zbor… Daca sunt intr-adevar un dar… Le privesc asa deschise si ma gandesc cum as putea sa le fac sa se miste, sa ma ridice in ciuda durerii asteia asurzitoare. Nu stiu exact cum fac, ce fac dar incep sa se miste… din ce in ce mai repede cu un zgomot din ce in ce mai asurzitor… ca o pasare colibri ce sta pe loc si culege polen dintr-o floare. Corpul meu atarna greu, de parca ar fi agatat de ele… ceva e in neregula, pene zboara in toata camera si desi m-am inaltat de la podea nu simt decat groaza…

Ma trezesc greu… pe podea, pene peste tot in jur… de parca un stol intreg de pasari ar fi poposit la mine. Nu ma mai doare spatele… incerc sa rememorez. Ma strabate un gand, daca nu cumva tot ce s-a intamplat nu a fost decat un vis… si daca da, ce a vrut sa semnifice. Nu stiu de ce raspunsul care  imi vine in minte este… speranta…

Doar ca nu am stiut sa sper, doar ca sunt mult prea profana sa inteleg ce s-a intamplat. Si ca orice om obisnuit m-am gandit la cel mai simplu lucru. Nu am stiut sa privesc altfel si, lacoma, am incercat sa trec peste limite, sa depasesc ceea ce e evident.

Si incerc sa ma ridic… privirea imi aluneca inspre oglinda si reflexia imi arata ceea ce ar fi trebuit sa vad inca de la inceput…