Posts Tagged ‘the changing blog’

Probabil in viata fiecaruia dintre noi exista o persoana care ne iubeste neconditionat… si nu vorbesc aici despre familie, rude sau prieteni. Vorbesc despre acele persoane pe care la intalnim in calea noastra si se indragostesc iremediabil de noi, de tot ceea ce reprezentam ca persoane si incearca sa ne fie de folos oarecum, incearca sa se faca remarcate, sa intre in viata noastra cumva, sa ne faca cunoscute sentimentele lor.

Ne-am cunoscut prin februarie 2009. Si am devenit foarte apropiati. Eu asa sunt de fel, prietenoasa cu toata lumea. Nu am ghicit ce sentimente sunt de partea cealalta si daca ulterior am inceput sa realizez nu am crezut ca sunt atat de puternice. Eu etalam o amicitie plina de afectiune si… cam atat. Pana cand am iesit la cafea si am inceput sa petrecem mult mai mult timp impreuna. Imi placea sa imi petrec timpul cu el, perfect amical, trancanind fara vreo retinere despre tot ceea ce gandeam. E omul caruia ii poti spune orice si asta si exact asta faceam.

Pana cand intr-o noapte ma suna sa cobor, sa ne vedem… Era destul de tarziu dar avand in vedere ca ori de cate ori am avut nevoie de el n-a dat niciodata inapoi, am coborat. In ultima vreme se purtase cam ciudat, era morocanos si incercase de cateva ori o apropiere mult mai mare, incercase sa ma sarute, incercase sa duca relatia pe alt drum. Eu am ras vazand ce incearca sa faca, am crezut ca doar din plictiseala sau de dragul de a vedea ce se intampla, face asta. Si iata-ma coborand si asteptand pe locul din dreapta sa imi spuna ce se intampla… si nu stiu cum naiba ajungem sa ne certam. Imi reproseaza ca nu imi pasa de el iar eu incerc sa il conving de contrariul acestei afirmatii. Si deodata ma lamuresc… „Tu nu stii ca eu te iubesc… ca te vreau, ca visez sa te strang in brate, sa te simt langa mine…” aud in timp ce imi curg lacrimile. Nu stiu de ce, dar imi vine sa plang in hohote. Si plang cand imi dau seama ca am probabil cel mai bun om din lume langa mine si eu nu-l iubesc…

Nu simt nimic decat prietenie, nu il vreau, nu il strang in brate decat ca simplu amic, nu imi doresc sa il simt aproape, nu imi doresc sa il sarut. Imi doresc sa fie totul ca pana atunci, sa vorbim verzi si uscate, sa ne plimbam, sa radem impreuna. E omul care mi-a dat cea mai mare incredere in mine, e omul care m-a facut sa ma simt puternica, sa trec peste tot, sa ridic capul sus. E omul care mi-a spus ca sunt cea mai frumoasa, ca am toate sansele sa reusesc in viata, ca merit extraordinar de mult. Si spunea asta cu atata convingere, cu atata inflacarare incat il credeam, voiam sa il cred pentru ca era molipsitor optimismul lui, pentru ca ochii lui credeau si ei in mine, ca privirea lui ma masura intotdeauna admirativ, ma flata intotdeauna. Dar n-as fi crezut… niciodata ca m-ar putea iubi atat. Inca ma iubeste… Mi-o spune mereu si de atunci pana acum inca nu mi s-au schimbat sentimentele.

E omul care m-a vazut incepand o relatie cu altcineva si cu sufletul frant nu mi-a mai vorbit. M-a vazut cu altcineva in timp ce el ma astepta… si am facut-o intentionat numai ca sa nu ma mai iubeasca, sa ma urasca… dar n-am reusit. Nu mi-a mai vorbit o vreme si apoi a revenit… mi-a vorbit, i-am vorbit si am reluat cu un pic de stangacie ceea ce pierdusem cu ceva timp in urma. Doar ca nu mai suporta sa ma vada in carne si oase. Stateam si stam si azi la telefon cu orele si din cand in cand ne vedem la o cafea… Apoi ma suna si imi spune ca de fiecare data se asteapta sa ma tina in brate, de fiecare descopera vechile sentimente si ramane ravasit in urma mea. Si imi spune iarasi cat de mult insemn pentru el si uneori nu pot sa ma abtin si plang…plang pentru ca stiu cum e, plang din ipocrizie, imi plang neimplinirile mele, imi plang inima care bate pentru altcineva.

Si stiu cat de greu ii e, stiu ca de trei ani ma iubeste si si-a pierdut speranta. Stiu ca imi vrea binele, stiu ca niciodata nu da inapoi cand am nevoie de el, stiu ca inseamna pentru mine extraordinar de mult, ca daca nu era el, sufletul asta al meu era si mai nemangaiat decat e, si mai gol si mai rau… Am atatea lucruri pentru care sa ii multumesc si sunt asa de stangace cand incerc sa fac asta. Si el e mereu acolo, intelegator, rabdator, masurandu-ma… privindu-mi in ochi pana in suflet. Si stie tot ce e acolo… si probabil de-asta ma iubeste si mai mult.

Si l-am sarutat de cateva ori… dar simt ca ii fac mai mult rau si ma opresc, pentru ca mainile lui ma strang mai tare in brate… si ma eliberez din stransoare usor… alunec si evit sa il privesc pentru ca nu vreau sa-i vad dezamagirea. Apoi imi ia mana si o duce la buze si le tine un pic lipite de ea. Apoi imi tine mana intr-a lui. Mana lui mereu calda… mirosul lui inconfundabil, privirea blanda… Apoi ma mangaie usor pe obraz si inchid ochii si imi vine sa ii spun ca stiu cat de mult il doare, cat de mult ar vrea sa fiu a lui asa cum si eu as vrea… pe altcineva… Ca asa cum el inchide ochii si ma vede asa vad si eu pe altcineva, asa cum viseaza sa imi sarute buzele si sa imi mangaie corpul asa visez si eu sa la buzele si mainile altuia. Si tac si il sarut pe obraz, apasat, imi strivesc buzele de obrazul lui si plec… si astept sa ma sune, sa imi spuna cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodata ca sa umple un gol pe care ar trebui sa il umple altcineva.

Si probabil ca ghiceste toate astea, probabil stie, desi nu i-am spus niciodata, ca gandul imi e la altcineva. Dar e constient ca intr-o buna zi nu vom mai putea sta atat de vorba, ca nu se va mai bucura de atata timp cu mine, ca ma voi indeparta usor usor… ca iubirea lui va ramane la fel… neimplinita. Va fi acolo daca voi avea nevoie de ceva si se va bucura de fericirea mea…

Nu pot sa zic decat ca sunt iubita de cel mai bun om din lume…

Asa a fost sa fie mi-ai zis. Ai dreptate, stiu si eu doar ca sunt incapatanata de felul meu si nu vreau sa accept unele lucruri. Dar iti multumesc, iti multumesc ca ai fost acolo exact in momentul ala, exact atunci… Asa a fost sa fie imi zic si eu din cand in cand… Doar ca si tu atarni greu… si cu tine trebuie sa ma lupt si nu pot sa ma lupt intr-una. Dar mi-ai facut bine, mi-ai distras atentia de la ce ma durea mai tare si am uitat… pentru moment.

Doar ca e greu si cu tine si nici langa tine nu am parte de liniste, n-am avut niciodata. Dar e mai placut sa lupt cu tine decat cu situatia de fata. E dureros in ambele situatii dar cu tine si placut. Oricum ne-am luptat mereu. Tu sa ma controlezi iar eu sa te uit. Si aproape reusisem. Dar iarasi… asa a fost sa fie. O gura de otrava dulce pe langa celelalte cu gust de venin.

Dar nu mai vreau, cu toate ca imi doresc sa fiu langa tine… dar nu asa. Nu cu conditiile tale, nu cu controlul tau asupra situatiei. Si apoi ce sunt eu pentru tine in afara unui tremurat nervos din picior. Ce sunt eu mai mult decat un motiv de nervozitate? Nu vreau sa fiu asta, nu vreau sa te vad cum bati din picior de fiecare data cand sunt aproape. Asa ca tu si situatia asta in care sunt acum va anulati reciproc. Eu sunt la mijloc si prin faptul ca sunt rascolita de ambele sitautii nu face decat sa ma indeparteze de amandoua. Nu trebuie sa inteleaga nimeni ce scriu aici si nici tu.

Si am ales sa ma dau in spectacol… sunt sigura ca asta imi reprosezi, dar nu stii ca asta era singura cale sa terminam. Ca amplificandu-ti nervozitatea te-am facut sa iti pierzi increderea si acum o sa te gandesti nu de 100, de 1000 de ori inainte sa te apropii de mine. Si asa scapam amandoi. Si in mintea noastra o sa pastram toate momentele alea intense si toata flacara aia pana cand se va stinge, pentru ca nu ne vom mai vedea, pentru ca te voi evita pe cat posibil. Si daca vreodata vom mai sta cateva secunde fata in fata vom simti din nou cum pasii ne atrag unul catre altul (sau poate nu) dar nu o sa mai dam ascultare impulsului, ne vom impotrivi magnetului si vom trece unul pe langa altul cu scanteia aia in priviri… si atat. Nu cred ca vom mai avea parte de altceva decat, poate, o simpla discutie amicala atunci cand in mintea mea va arde o alta flacara.

Si vom regreta amandoi la un moment dat, mai mult decat regretam acum, pentru ce a fost. Dar si regretele isi au rostul lor. Si daca va fi sa nu mai gasesc altceva asemenator macar sa stii ca nu imi pare rau. Am ars atatea momente langa buzele tale, am simtit ce inseamna sa fii intensitate in stare pura sa ai mintea golita de tot si cred ca a fost prea mult. Flacari ca astea nu sunt menite sa arda impreuna, mi-am zis asta inca de la inceput, dar macar asa stim ca nu se vor stinge usor, ca vor continua sa arda mocnit acolo in subconstient si uneori in vise se vor reaprinde si atunci ne vom chinui si mai tare sa le stingem. Asa a fost sa fie…

Si ultima noastra reintalnire a fost un pic ciudata, probabil ai simtit si tu ca deja nu se mai putea continua. Probabil nimic nu va putea sterge Amintirea… Oricum nu stim decat un singur lucru si doar acest singur lucru ne leaga… altceva nimic. Suntem ori prea asemanatori ori prea diferiti. Inclin sa cred ca suntem la fel si probabil avem nevoie de liniste… asta nu avem noi impreuna. Totusi nu-ti port pica… cuvintele sunt cuvinte dar stiu perfect ce simt pentru tine si ar fi putut sa fie indeajuns daca traiam in alta lume dar in lumea asta nu e. Asa a fost sa fie. Iti multumesc totusi si stii ca si tu ar trebui sa imi multumesti inainte de toate pentru toate lucrurile pe care NU le-am facut. N-ai inteles niciodata ca nu poti sa ma stapanesti ci sa imi arati ca intelegi. Dar poate nu poti intelege decat din aceeasi postura. Daca te-ai fi pus in locul meu ai fi inteles ca cel mai greu lucru e sa stii cat de incomodant esti pentru cineva.

In fine… ador… MAXIM!

I got a dirty mind, I got filthy ways…