Posts Tagged ‘training’

Ce-ar fi daca ne-am purta sufletul la vedere? Ce-ar fi daca ar fi in exteriorul corpului… Ne-ar fi rusine sa ne vada altii suferind? Am avea cum sa ne mai ascundem? Am avea cum sa ne prefacem ca nu ne pasa, cand sufletul nostru arata, de fapt, jalnic? Cum ar fi…

Asta ar insemna ca cei pe care ii iubim, sa stie acest lucru cu siguranta. Sa vada sufletul nostru tremurand, tresarind, jubiland la apropierea lor. Asta ar insemna ca cei de care ne temem sa vada slabiciunea noastra, sa vada zbuciumul cauzat de prezenta lor. Asta ar insemna ca prietenii sa vada tot ce simti, sa vada tot ceea ce se petrece cu tine…

Si acum ma gandesc… ce rost ar avea? Daca oamenii ar sti toate astea despre noi. Cat de vulnerabili am fi, cat de lipsiti de mister… Insa este mereu un rost pentru toate, dinainte stabilit. Degeaba ma gandesc cum ar fi, pentru ca nu este si nu va fi niciodata.

Din doua variante s-a ales cea mai buna. Sufletul trebuie sa fie in interior. Varianta asta are mai multe avantaje. Nu vede nimeni cand ne e frica, putem disimula o multime de stari, putem evita situatii nefavorabile noua, etc. Intr-adevar avantajele sunt multe. Dar vom putea oare descrie frumusetea sufletului nostru, persoanei iubite? Va putea realiza vreodata ce ecou, ce impact rasunator are asupra noastra? Ce curcubeu, ce cascada de sentimente, ce frumusete nemaivazuta provoaca iubirea?

Ce chestie si cu sufletul asta. Mi-a zis cineva ca eu tratez toate lucrurile cu sufletul. Toate situatiile… Si de-asta imi e asa greu sa trec peste. Asta sunt, nu pot fi superficiala. Iar daca, totusi, par, asta nu inseamna ca in sufletul meu nu se intampla nimic.

Eu, insa, vad tot mai putin suflet in jurul meu. Vad oameni de la care m-as fi asteptat sa aiba o anumita inteligenta, o anumita prestanta, o lipsa acuta de suflet. Ar trebui sa facem donatii de suflet… exact ca cele de sange. Iarasi o utopie de-a mea. Se pare ca unii oameni se nasc cu acest deficit. Poate ar trebui sa fie letal ca sa fie luat in serios. Asa, e considerat un fel de lipsa de calciu.

Avem o comoara in noi… Dar cati o vad? Daca n-are eticheta vreunui designer, e lipsita de valoare, nu? O comoara care nu necesita harta, o comoara ce poate fi inmiita… infinita…

Si ma gandesc totusi ca e o corvoda si sufletul asta. Trebuie sa ai atata grija de el, sa-l educi, sa-l cizelezi, sa-i mai tai din impulsivitate. Al meu e neslefuit… salbatic… Suna a telenovela: Suflet salbatic. E salbatic pentru ca nu vrea sa fie dresat. Ori de cate ori cred ca am reusit sa-l opresc, el de fapt imi demonstreaza contrariul. Si cu ce inversunare face asta… Si, mai ales, din te miri ce.

Cateodata ma minunez ce putere are. Cum ma doare tot corpul din cauza lui, cum lacrimi fierbinti imi navalesc pe obraji, cum imi alunga somnul si concentrarea. Si ma subjuga si ma doare… e sadic sufletul asta al meu. De fapt, asa se razbuna el pentru faptul ca nu il ascund deloc. Insa, nu stie cat de greu e… imens de greu.

Ii multumesc totusi sufletului meu pentru toate lucrurile astea, pentru antrenamentul zilnic, pentru fiecare dezamagire in parte, pentru fiecare regret, pentru fiecare dorinta neimplinita, pentru fiecare lacrima varsata… si Dumnezeu stie ca as fi putut sa umflu Dunarea.

Se zice ca toate au un rost, desi, eu nu il vad pe al meu. Pentru mine totul e intamplator. Sau poate asta e rostul meu… sa nu am un rost. Sa fiu de folos, iar cand scopul este realizat, sa ies din schema. Eu sunt un fel de substitut…

Anunțuri