Posts Tagged ‘vanitate’

Nu ma mai inteleg! Sa dea naiba daca mai stiu ce vreau, daca mai stiu ce simt! Mi-e bine acum, culmea, nu prea am stari din astea de plenitudine. Nu atatea zile la rand. Se mai umbresc unele momente dar doar atat. Adica ceea ce acum o saptamana se anunta un fel de cadere nervoasa, se transforma acum intr-o serenitate… cel putin ciudata. M-am hotarat subit sa-mi diversific programul. Am o afinitate pentru activitatile artistice si mi-am ales cateva sa imi umplu timpul. Mereu mi-a placut sa fiu „miez” asa ca aceste activitati pe care le-am ales imi permit sa-mi satisfac aceasta trasatura de caracter… exuberanta.

Aberez, vede toata lumea nu? Ma amuz si eu pe seama mea acum. Dar asta sunt. Toti suntem intr-un fel sau altul. Firi contradictorii sau nu. Eu cu siguranta sunt o fire contradictorie. Numai eu stiu… si probabil s-au prins si altii. Traiesc haotic si trebuie mereu sa am o activitate, trebuie sa nu stau pe loc, pentru nimic si pentru nimeni, mai ales…

Stiu ca in mare parte si ceea ce scriu reflecta o tristete anume, o neimplinire, uneori o razvratire impotriva tuturor. Poate pentru ca mereu imi doresc ceea ce nu am si doar aceste lucruri ma ambitioneaza. Acum nu-mi mai doresc nimic si de-asta poate si linistea asta superficiala. In general, si probabil s-a vazut destul de deslusit, imi doresc o implinire sentimentala, spirituala… As dori sa gasesc acea persoana potrivita pentru mine si cum alegerile mele au fost, in mare parte, total neinspirate, am ramas cu acel amar regret. Mai ales atunci cand ma incapatanez ca o anumita persoana e cea potrivita pentr mine, atunci incepe adevaratul calvar. Nu stiu sa renunt. Cam asta e pe scurt. Trag cu dintii chiar daca din toate puterile mele stiu ca nu e bine. Incapatanata, na!

Alta mare fobie a mea e singuratatea si nu aceea de lipsa fizica. Singuratatea in sensul ca de atat de mult timp ma descurc singura fara sa fi stiut vreodata cum e sa ai o familie adevarata, unita… Asta m-a inrait mereu, lipsa asta. In ultimii ani am incercat din rasputeri sa reinnod relatiile mele familiale precare insa fara prea multe victorii. Am lasat mult de la mine si mi-am depasit perioada de rebeliune insa acum vad ca rebeliunea mea a fost justificata. Nu mai are rost sa ma afund in astfel de chestiuni. Dar e un gand care mereu ma macina… ca nu am un loc caruia sa ii spun casa. Chestiuni delicate, pe care cuvintele destul de neinspirat alese le pot face vulgare. Asa ca nu mai continuu pentru ca mi se pare ca dau semne de lipsa de inspiratie.

Acum m-am hotarat sa astept, sa fiu un pic mai rabdatoare, sa judec mai rece. Toata lumea imi reproseaza acelasi lucru: ca nu am rabdare! Probabil ii exasperez. Asa ca m-am hotarat sa imi umplu timpul cu tot felul de nimicuri care sa imi distraga atentia de la problemele mele „arzatoare”. Tot felul de nimicuri „zen”. Iar ma amuz pe seama mea. Oricum felul meu de-a fi nu se va schimba fundamental, de asta sunt constienta, ma voi complace eu catva timp in distractia asta insa demonii mei nu vor intarzia sa iasa la iveala iritati de filantropia mea sentimentala.

Oricum pana atunci am cateva lucruri de care vreau sa ma ocup. Pana voi fi din nou nefericita spun. Poate va trece o vreme fara texte de acel lirism afectat cu care m-am tot fatait pe aici. Oricum am cateva intamplari de povestit, care mi-au schimbat oarecum atitudinea. Unul dintre ele ar fi reintalnirea cu o veche si buna prietena de-a mea. Din scoala generala, de cand eram de-o schioapa. Am fost la nunta ei acum doi ani. Mi s-a parut… hmmm… ca face o alegere nepotrivita, ca nu se simte in largul ei, ca nu era ceea ce si-ar fi dorit. O revad acum cateva zile… cu un bebe! Si radiaza de fericire. Arata atat de bine, e atat de frumoasa in rolul de mamica. Ea era o fire mai dura. Corect „era”. Acum acel bebel cu puteri magice a facut din ea un om tare fericit. Imi spune zambind: „Mi-a fost atat de greu cand am aflat ca sunt insarcinata (avand doar 23 de ani ca si mine), dar acum nu ma mai imaginez fara el”. Mi-au placut atat de mult cuvintele astea… Apoi spre si mai marea mea surpriza, dupa ce ii marturisesc ca sunt singura-cuc,  imi spune ca i se pare foarte greu sa mai gasesti in ziua de azi pe cineva cu care intr-adevar sa te intelegi, cu care intr-adevar sa iti doresti sa cladesti un viitor comun (facand un fel de aluzie la sotul ei, care se pare e alegerea cea mai potrivita si nu da fond in nici un caz prezumtiilor mele sumbre de la nunta). Recunosc ca am fost cat se poate de invidioasa pe starea ei si pe calmul si implinirea pe care le vedeam.  Cata dreptate are si cat de naiva am fost eu pana acum. Trebuia sa vorbesc cu ea sa vad unde am gresit eu de fapt. Am gresit de fapt cand am considerat ca eu nu sunt potrivita, am gresit cand am aruncat vina doar pe mine.

Noi femeile ne invinuim cel mai mult cand ceva nu merge, consideram ca nu suntem indeajuns de bune. Suntem ca o investitie proasta si lacrimogena pe deasupra. Nu putem sa iesim dintr-o relatie fara sa ne gandim „daca as fi fost nu stiu cum”, „daca as fi facut aia”, „daca, daca…” De ce trebuie sa ne gandim ca noi am gresit, nu inteleg. Si eu fac la fel, nu ma exclud in absolut nici un fel. Dar acum vad altfel. Poate o sa radeti si mai ales cei care ma cunosc vor spune „Las’ ca stim noi” (si le multumesc pentru asta), dar avand in vedere ca saptamana trecuta plangeam din orice si mi s-a intamplat sa izbucnesc in plans intr-o situatie destul de ciudata, eu cred ca am reusit sa prind si o alta nuanta. De aici si resemnarea mea candida si oarecum vanitoasa…

Haideti nu fiti rai cu mine, dati-mi credit macar o perioada… 🙂

Anunțuri

Despre inselat… hmmm. Complicat. Diferit de la caz la caz. Genetic poate.

Voi incepe cu barbatii. Ei sunt mai usor de analizat la acest capitol. La ei e simplu. Vad o tipa „buna”, vor sa o aiba. Nu conteaza in ce circumstante se gasesc, ei vor sa isi duca misiunea la capat. Si poate nu veti fi de acord, dar chiar nu ii putem invinui. Bine ii putem invinui si le putem face un scandal monstru dar nu vom avea rezultatele sperate, asa ca…

De ce zic ca nu ii putem invinui? Deja vad cateva fete ridicand dezaprobator din spranceana. Pentru ca nu poti invinui un copil ca vrea dulciuri, cam asa functioneaza si un barbat. Stim toate ca ei se maturizeaza mult mai greu decat noi, ca le place libertatea mai mult decat noua, ca rar gasesti cate unul cu capul pe umeri. Si parca aia cu capul pe umeri nu au nici un farmec, nu? Daca nu te chinuie, daca nu plangi din cauza lui, daca nu te raneste parca nu are farmec. Paradoxal, stiu.

In plus ei vad o femeie, care sa zicem ca ii atrage… carnal. Daca tipa e dispusa e dispus si el. Doar ca se duce isi face treaba si se intoarce acasa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Rar mai pastreaza o legatura cu respectiva. Cam asta e tiparul. Uneori partenera respectivului nici nu afla si acum eu sunt de acord. Daca pe un barbat il duce mintea sa insele fara sa lase urme, fara sa afle alte persoane din anturajul comun, fara sa se schimbe fata de partenera lui, intr-un cuvant sa fie cat se poate de discret, atunci jos palaria!

Doar ca multi fac greseli fie ca nu le pasa prea mult, fie din vanitate, fie din neglijenta, fie din neatentia si putina maturitate de care dau dovada. Si regreta apoi, pentru ca realizeaza ca o noapte, un moft, le strica o relatie frumoasa. Insa eu cred ca ei nu poarta o vina atat de mare si o sa ma exemplific un pic mai incolo. Oricum din moment ce un barbat care inseala se intoarce tot la partenera lui atunci inseamna ca a ales deja unde e mai bine. El de fapt stie ce vrea insa mai vrea si putina diversitate din cand in cand. Si barbatii sunt capabili de sentimente extrem de puternice insa sunt un pic superficiali.

E randul femeilor si aici povestea ia o alta turnura. Daca la barbati e vorba de lipsa de maturitate sau de impulsurile primite de „creierul” din pantaloni, la femeie e mult mai grav. O femeie nu va insela niciodata fara sa simta ceva, fara sa ii placa putin macar, fara sa se simta atrasa. Femeile nu se simt atat de atrase fizic precum barbatii, nu vad un barbat pe strada  si isi zic in gand ” vai, ce-as face dragoste cu el!” (sau poate rar). Pentru o femeie inselatul implica anumite lipsuri, anumite frustrari. O femeie care nu mai primeste atentie se stinge incet incet. Si foarte rar cauta ea in alta parte, insa daca se iveste cineva care sa ii arate apreciere incepe si ea sa emita semnale. Femeile inseala greu, mai ales daca sunt angrenate in relatii de durata, mai ales daca iubesc. Femeile tin la o relatie si fac orice sa o faca sa mearga, iarta multe, inteleg multe.

Nu vorbesc de femeile promiscue, de cele fara principii care inseala doar ca se cred femei fatale. Femeile astea nu stiu niciodata ce vor. Ba vor bani, ba se considera prea bune pentru cel de langa ele, ba vor sa faca pe cuceritoarele, sa-si testeze farmecele pe diversi indivizi. Sunt atatea femei care lasa in urma o relatie pentru bani, pentru ca ele cred ca daca un alt barbat le ofera o tura de cumparaturi la Paris si mai stiu eu ce zorzoane, Vuittoane, blanuri, croaziere, atunci sunt cu adevarat implinite. Ce nu realizeaza ele e faptul ca barbatii potenti financiar sunt foarte alunecosi, ca se poarta frumos exact cum se poarta orice barbat la inceput, ca apoi, in cele mai multe cazuri, sa ajunga sa le injoseasca, sa le trateze ca pe un obiect. Un astfel de barbat te impodobeste ca pe un brad de Craciun dar nu stie adevarata ta semnificatie. Asta pentru femeile carora le place sa fie tratate ca niste obiecte, care aleg sa nu arate ca au ceva in cap (majoritatea insa nu au) si care apoi regreta fericirea pe care au trait-o langa un barbat necotat la bursa.

De asta ziceam mai sus ca la barbati e de inteles, pentru ca ei daca inseala nu o fac neaparat ca au ceva sentimente (nici chiar infime) insa femeile au aproape intotdeauna (cu exceptia obiectelor de mai sus). Femeile daca inseala zdruncina relatia din temelii si rar sunt iertate. Pentru un barbat e extraordinar de greu sa se gandeasca la faptul ca un alt barbat a avut „femeia lui”. E instinctul ala de mascul. Femeile in schimb se gandesc ce a avut respectiva, daca  a fost mai frumoasa, mai nu stiu cum… framantari din astea feminine. E mult mai apasator pentru un barbat gandul asta.

Eu una nu fac un capat de tara din inselat. Din partea lui. Nu ma afecteaza atat de tare atata timp cat se poarat frumos cu mine, imi da atentia necesara si ramane langa mine. Alegerea lui e clara in acest context. Asta nu inseamna insa ca sunt de acord. Sunt doar realista, stiu ca exista la un moment dat rutina, stiu ca nu e totul roz intr-o relatie insa mai stiu ca daca exista vointa si intelegere, fara orgolii exagerate totul se termina frumos. Fiecare are nevoie de libertatea lui, cu atat mai mult barbatii. Cat despre gelozie, nici nu poate fi vorba, e o pierdere de timp si de celule nervoase sa stai sa te framanti in legatura cu niste lucruri pe care, daca stai bine sa te gandesti, uneori chiar nu le poti evita.

Asa ca eu conchid ca daca neaparat vrei sa inseli fa-o cu cap si foarte mare discretie (asta pentru masculii cu libido ridicat),  iar (pentru femei, amatoare de hartii) daca nu esti multumita de situatia financiara a partenerului tau, trimite o poza la „fata de la pagina x” si sigur va sari un magnat cu banii pe tine, ca deh!, nu se vede in poze ce desteapta esti.