Posts Tagged ‘veteran’

… alta se inchide… si e ciudat ca le pun in ordinea asta, pentru ca acum tocmai mi s-a inchis o usa in nas si m-a si lovit rau de tot. Nu e pentru prima oara dar acum am fost aruncata la pamant in urma impactului. M-am ridicat dar sunt ametita, m-am remontat dar inca sunt in faza de recuperare… doar ca nu mai doare. Unde este deja durere inca una in plus aproape ca nu mai face nici o diferenta. Doar socul de moment te face sa constientizezi ca s-a mai adaugat ceva la supliciu. Dar continuu si continuu cu gandul ca urmatoare usa va fi cel putin tinuta de arcuri, ca nu ma va mai izbi atat de tare. 

Cuvinte… mereu cuvinte dar fara ele nu pot, nu pot sa nu ma golesc de cuvinte si aici e cel mai usor sa recunosc ca sunt slaba, ca sunt nefericita, ca sunt descumpanita, ca ma doare… rau de tot… rau de tot. Ca ma simt inutila, ca vreau sa cedez, ca nu mai cred in nimic. Si o spun aici ca apoi sa ies afara si sa afisez contrariul, sa spun cu zambetul pe buze ca m-am ridicat, ca am reinviat, ca merg mai departe, ca mai am un as in maneca chiar daca toate sunt minciuni sfruntate. 

Nu mai pot sa plang, nu mai pot… si uneori plansul e o minune, o eliberare, dar nici el nu ma mai ajuta. Si ma enervez, trancan verzi si uscate si incerc sa-mi golesc altfel sufletul din moment ce lacrimile nu mai curg. Am invatat cel putin sa nu mai am asteptari de la oameni (e si aici un neadevar totusi), sa nu ma mai mire de ce sunt in stare. Am realizat ca si eu sunt in stare de multe dar intotdeauna altii imi dovedesc ca totusi am limitele bunului simt cel putin, ca nu pot face atata rau. Ca sunt mincinoasa, prefacuta, ipocrita, rautacioasa dar nu pot face atata rau pe cat mi s-a facut. Am pacatele mele, nenumarate, oribile in opinia mea, dar nu egalez ceea ce mi s-a facut. Se zice ca uneori necazurile te ticalosesc sau te fac mai bun. Consider ca nu m-au ticalosit intr-atat, ca nu voi putea sa platesc cu aceeasi moeda. Si ma consider norocoasa… si ma consider ipocrita… dar nu rea totusi…

Am defecte, nenumarate, am o minte capabila sa faca si lucruri urate dar am intotdeauna o limita pentru ca stiu ca raul facut ma va chinui pe mine in primul rand, ca razbunarea nu imi hraneste orgoliul decat mult prea putin, ca nu se merita efortul deloc. 

Am crezut ca n-o sa mai pot de data asta, ca nu mai sunt in stare sa ridic capul, ca pur si simplu… nu mai pot. Nu e asa, ma simt mai rece ca oricand si totusi insufletita, ma simt puternica… prea slaba inca. Am prieteni si am vazut acum cat de prieteni imi sunt si le multumesc din tot sufletul meu chiar daca nu stiu sa le-o spun sau poate sa arat. Si mai am intuitie (care e un fel de sora cu premonitia) si ma ajuta sa prevad, sa simt oarecum dinainte lovitura (fara insa sa-i dau intotdeauna importanta cuvenita) si reusesc astfel (cred) sa depasesc oarecum si sa parez, sa diminuez efectele devastatoare. Dar nu pot sa nu ma gandesc cat de zdruncinata raman, cate cicatrici mai adaug la colectia pe care o am deja. Se zice (Hemingway) ca ranile te fac mai puternic, ca asemenea unui veteran de razboi ar trebui sa-ti etalezi medaliile castigate prin durere. Desigur ca am citit mult daca tot am avut timp la dispozitie… si inca mai am. Ma regasesc in cuvintele altora si simplul fapt ca si altii stiu cum e reprezinta o alinare. De-aia scriu… sa vindec, de-aia ma deschid, sa cauterizez. 

Stiu deja ca nu exista oameni fericiti dar mai stiu ca dozele astea de nefericire sunt perfect inegale. Poate ca le primesti doar ca sa te intaresti, sa ridici capul sus ca sa ti se vada toate semnele. Sa rada ignorantii de ele. Sunt si oamenii care stiu ca cicatricile alea au durut rau de tot si sunt din pacate si mai putini cei care stiu ca inca dor. Si aici nu vorbesc (pentru cei care ma cunosc fizic) despre cicatricile care sa vad. As vrea sa-mi scot sufletul sa vada toata lumea cat e de carpit, cat de iremediabil distrus e, cate bucati stau gata sa se desprinda… e ars, e muscat, e calcat in picioare, e jignit, e strivit… si de mine totusi.

E ciudat cum poti accepta si suporta ranile fizice cu mai mult stoicism decat pe cele ale sufletului, cum durerea aia surda din suflet nu tace niciodata, cum urla si iti iese prin ochi… da prin ochi… prin ei poti sa vezi, daca stii sa te uiti, cat de mult suferi… cum in ochi sta durerea pura, mocnita…

Si daca va intrebati ce mi s-a intamplat o sa va spun cu zambetul pe buze ca a fost o prostie, ca am alte optiuni acum… dupa care veti spune ca sunt iremediabil tacanita…

Asediu!

Posted: 5 Iulie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , , , ,

Eu nu stiu cat mai rezist. Pe bune. Adica am ceva de spus, am ceva de marturisit. Tie, ah, da tie. Si nu tie de fapt. Tie care ai putea intelege tot ce vreau eu sa spun. Tie care ai intelege tot, tie care doar ai asculta fara sa scoti un cuvant, fara sa emiti o parere, fara vreo privire banuitoare, fara vreun repros bine ascuns intr-o falsa copatimire. Nu de asta am nevoie. Si nu e nimeni iar eu trebuie sa nuantez, sa corectez, sa falsific tot ce ar trebui sa insemne salvarea mea.

Ah, nu e nimic mai rau decat sa nu poti spune ce te framanta de fapt, sa negi ce e atat de evident. Si ce bine e sa te consideri oarecum nedreptatit, sa traiesti in afara unor reguli, sa le incalci atat de constient, sa fie totul atat de decadent, sa nu conteze nimic altceva.

Ma gandeam ca unele lucruri sunt mai bune cand nu le ai, cand iti sunt atat de interzise incat te doare, si le vrei din ce in ce mai tare. Si cu cat sunt mai imposibil de obtinut cu atat fiecare privire, fiecare atingere, fiecare gand devine mai electrizant, mai ucigator, mai impulsiv. Devine o lupta intre tine si tine, intre partea ta care de fapt stie cat de mult rau iti faci si partea aia masochista care mai vrea. Careia ii place atat de mult chinul asta, anuland din start orice gand rational.

Nu are rost sa vorbim despre rational, cand inima arde. Si nu doar inima, cand trupul isi cere partea… Si nu are rost sa negam ca are si el o parte, ca ii datoram un tribut, sau il facem la randul lui ofranda. Dar accepta cu stoicism si de ce nu cu placere sa fie jertfit, pentru ca stie ca supliciul e infinit mai dulce decat lipsa lui.

Si ti-as spune asa, tie cel de mai sus. Ti-as spune ca mi-e mai usor supliciul decat indiferenta, ca mi-e mai usor sa nu am tot dar sa am o parte cat de mica, ca mi-e mai usor sa nu plang decat sa dau tot chinul asta afara, ca mi-e mai usor sa nu sper decat sa ma afund in vise in care oricine ar crede, ca mi-e atat de usor sa nu aud nimic decat sa aud ce as vrea. Pentru ca imi place sa lupt intr-un final, imi place sa stiu ca nu am capitulat devreme si daca eu voi fi singura care va iesi lezata cu atat mai bine, lupta urmatoare o voi castiga. Sau nu… Ce mai conteaza, cand de fapt tot farmecul sta in lupta in sine, in starea aia de asediu, incendiu, prapad. Si ce inseamna o lupta castigata pana la urma? Sa-ti ingrijesti ranile, sa astepti sa se vindece. Le mai simti in lupta? Simti durerea atunci cand esti in focul bataliei? Te mai doare atunci?

O data ajuns la vatra, ce mai faci? Ce mai e atat de interesant, de palpitant? Sa presupunem ca ai invins, ai castigat si, cetatea sa zicem, e a ta acum dar stapanind-o cu ce te mai provoaca? Fiind acum a ta, nu-ti doresti cumva sa pornesti in cautare de alte cetati nestapanite?

Incerc sa fac acest paralelism si sa ma conving de fapt ca imi place lupta mai mult decat satisfactia propriei mele cetati. Pentru ca nici macar tie, da tie, nu iti pot spune ca lupta asta ma omoara incetul cu incetul si ca gustul luptei noastre e de fapt amar. Ca e un adevarat razboi in care eu imi adun toate puterile pentru ca eu l-am inceput. Pentru ca eu am gasit si motiv si cai de a-l alimenta, de a-l starni, de a nu-l termina curand. Nu are rost sa capitulez acum, pentru ca ranile vor fi cu atat mai crunte, pentru ca asemeni veteranilor amintirea ma va bantui iar alte lucruri nu-si vor mai avea rostul. Prefer sa raman pe baricade si daca e sa pierd, voi pierde, m-am pregatit…