Posts Tagged ‘wordpress’

Uneori mi se face dor de tine. Si e atat de rau si de nepotrivit sa spui cuiva ca ti-e dor, ca iti lipseste, ca ai vrea sa-i mai musti cel putin o data buzele… Nu e bine, s-ar putea sa iesi in pierdere. In fine… nu imi mai pasa de asta. Mi-e dor de tine! Punct! Sau ma rog, semnul exclamarii! Nu e nimic rau. Poate si tie iti e dor. Nu conteaza oricum, nu astept reciproca, nu ma incalzeste cu nimic acum… oricum.

Intotdeauna m-am gandit ca buzele tale au gust de struguri copti… negri. Cateodata, cand erai somnoros parca sorbeai din mine, era ca si cum din somn te trezeai cu o sete nebuna si eu eram acolo treaza… nu puteam sa dorm langa tine… mereu ma lipeai de tine… sau te lipeai de mine… o mana mereu ma tragea aproape…

De fapt cred ca mi-e dor de tine asa cum te colorasem eu, nu cum esti tu de fapt. De cum imi imaginam eu ca ai fi trecand peste toate semnele care aratau ca nu esti asa. Dar nu mai conteaza nici asta, nu poti cunoaste pe cineva in totalitate si in mare parte ne inselam asupra oamenilor din jurul nostru. Dar erai atat de frumos colorat atunci cand te-am cunoscut… si cand am plecat erai cenusiu si decolorat… negru aproape… urat, atat de urat…

Citeam in privirea ta uneori… si se zice ca privirea nu minte, dar nici asta nu mai conteaza. Oricum nu mai am nici macar ocazia de-a te vedea fata in fata sau de a-ti mai auzi vocea… insa cel mai mult as vrea sa iti aud respiratia, sa-ti vad privirea preschimbata de… dar nu mai am cum, nu mai am cand, nu mai am de ce mai presus de toate. Si e ciudat cum nu-mi lipsesti tu ca persoana, nu-mi lipseste atitudinea ta schimbatoare, nici macar prezenta ta fizica. Imi lipseste proiectia ta, imi lipseste ceva din tine mai presus de… tine. Ceva ce aveai doar cu mine, ceva  ce se intampla doar in prezenta mea.

Ah as mai arde o data… sa-mi simt mintea in flacari… sa ma topesc langa buzele tale… ca lava,  ca fierul incins, sa ma preling printre degetele tale.

Dar nici asta nu mai conteaza, sunt impacata cu mine, cu tine, cu situatia, cu tot si doar ca mintea mea zboara e cu totul si cu totul altceva. Mereu avem fel si fel de proiectii si de imagini in minte si se duc, le uitam, le inlocuim, le schimbam, le distorsionam… nu mai esti la fel, asa ca acum te-as regasi strain… nu te mai regasesc de fapt.

Nici macar nu stiu cine esti, nu te-am cunoscut niciodata, nu iti stiu decat numele… o imagine asociata cu un nume… niste puncte de suspensie in locul descrierii tale si putin scrum din tot ceea ce a fost. Dar nici nu e nevoie de mai mult…

Si asta e doar o zi, dupa mult prea multe in care nici macar o amintire n-ai fost. Ai tinut sa reapari azi ca maine sa te uit din nou… nu mai ai loc. Imi e dor de zilele in care sufletul imi era plin de tine, de zilele in care mintea mea era setata sa te includa in orice gand pe care il formula… imi e dor sa te vad, in carne si oase… fara sa zici nimic… doar sa te apropii de mine… cu sete…

Si filmul se opreste aici… banda se termina… imaginile nu mai ruleaza, luminile se aprind si raman doar parerile… nu pentru mult timp insa…

Se pare ca nu mai pot sa scriu. Sunt obosita si stresata si nu mai am timp sa ma gandesc la probleme. Nu ma mai gandesc la ele pentru ca sunt pusa fata in fata cu ele si trebuie sa le rezolv. Practic. Nu mari probleme, rutina zilnica, concentrare, efor mintal continuu. E obositor dar pana la urma ne obisnuim cu toate. Nu e nimic ce nu putem face si de obicei trecem prin foarte multe situatii surprinzator de adaptati.

Asta e, adaptabilitatea e cheia. Dar eu am si o fire mai paguboasa. Pun totul la suflet si bineinteles progresul inceteaza sa apara sau apare lent si greoi. Dupa o vreme in care cred ca am avansat si ca sunt „mare si tare” revin la vechii demoni. Nu am patit nimic, doar ca bineinteles entuziasumul dispare si el cu vreme si o chestie ce te bucura devine simpla rutina si iti doresti alte lucruri. Sunt foarte nestatornica, stiu. Si de fiecare data cand incep ceva incep cu un entuziasm de nedescris sfarsind prin a lasa totul balta si a incerca altceva (de obicei cu totul opus) cu acelasi entuziasm de nedescris si tot asa.

Acum vreau altceva… sau cred ca vreau altceva doar la ora asta, peste ora s-ar putea sa vreau altceva. Stiu ca de fapt asta vreau dar mai stiu ca mai e putin si ma intorc acasa pentru o mica vacanta si probabil aceasta nerabdare (pentru ca asta e) ma afecteaza emotional. M-am pierdut printre cuvinte, printre ganduri, printre planuri.

Cel mai rau e ca nu stiu ce vreau. Cel mai rau lucru posibil e sa nu stii ce vrei. Ori sunt eu vreo alta specie. Habar n-am, posibil sa fie asta problema.

In fine as putea abera foarte mult pe acest subiect dar nici sa scriu nu mai am chef acum :)). Noapte buna!