Posts Tagged ‘freud’

As starni curiozitatea oricarui psiholog faimos :)! Va asigur! Sau l-as bulversa pana m-ar considera de-a dreptul dereglata! Asta pot s-o afirm sus si tare. Daca nici eu nu ma mai inteleg!

In fine, dupa acest inceput in forta as vrea sa va marturisesc ca eu nu ma mai chinui sa ma intelg, capitulez pana si in fata mea. Nu exista un mod rational de a ma intelege. Trebuie sa fi cunoscut o zona crepusculara inainte de a ma cunoaste pe mine! In fine…

O sa va intrebati ce inseamna titlul, ca oricum eu imi aleg niste titluri care, de obicei, se regasesc prin continut sau, cel putin, asa am eu impresia. Chestia e ca asa reactionez eu, trebuie sa fiu mereu deasupra si refuz sa vad uneori cele mai clare lucruri pentru ca sunt in dezavantajul meu. Da, ati inteles bine, nu accept sa fiu in pierdere si nu recunosc atunci cand situatiile nu-mi sunt favorabile. Incerc sa gandesc si sa storc dintr-o situatie doar ceea ce-mi convine. O sa ziceti ca nu e nimic rau… va asigur ca e cel mai rau.

Trebuie sa-mi deschida cineva ochii cu ranga ca sa realizez (numai dupa ce il supun pe acel cineva la suplicii greu de trecut cu vederea) ca de fapt EU NU AM DREPTATE! Asa ca imi voi cere scuze public unei persoane care se chinuie de mai bine de un an jumatate sa imi explice ceva ce eu am refuzat sa inteleg pana mai alaltaieri. IMI PARE RAU, AI AVUT DREPTATE! Mi-e incredibil de greu sa recunosc acest lucru dar e de datoria mea sa o fac si sa incetez a ma mai purta ca un copil rasfatat.

Imi pare rau ca am stricat fiecare intalnire a noastra, imi pare rau ca ti-am provocat tot felul de nelinisti si suspiciuni. E vina mea si recunosc cu mana pe inima ca tu ai avut dreptate si eu nu. M-am comportat ca o zanatica pentru ca n-am vrut niciodata sa recunosc ca n-am avut sorti de izbanda. Inca de la inceput am pierdut si am vazut abia la sfarsit. Ai dreptate sa ma consideri nebuna, asa am si fost. Ai dreptate sa imi reprosezi lucruri pentru ca sunt adevarate si toate discursurile mele pretins „rationale” erau de fapt irationale. Acum vad asta… prea tarziu o sa spui si stiu ca asa e. Inca o data ai dreptate. Pretind ca nu imi pasa dar mi-a pasat din primul moment, am pretins explicatii pe care nu le meritam sau la care nu aveam dreptul, am pretins mai mult decat era necesar.

Trebuie sa apreciez rabdarea si intelegerea ta. Probabil altcineva mi-ar fi inchis gura de mult insa tu ai continuat sa imi oferi circumstante atenuante si in cele mai multe cazuri nu le-am meritat. Te-am cam chinuit asa… psihic in primul rand si fizic (doar ca aici nu e de rau 😀 ). Dar am realizat intr-un final dar acum e fix vax pentru ca nu ma mai crezi si am ajuns la vorba veche cu increderea pierduta e cel mai greu de recastigat. Dar o merit!

Cat despre marturisirea mea socanta, la care cred ca ai scapat o injuratura printre dinti si un „E NEBUNAAAAA!” nu pot sa iti spun decat ca nu te priveste. Inca din primul moment a fost asa iar de atunci desi m-am luptat asiduu n-am reusit sa schimb mare lucru desi m-am straduit cat am putut. Sincer iti spun, asta nu mai e o alta schema de-a mea. Pur si simplu n-m putut sa combat ceea ce am simtit inca de prima oara cand am stat fata in fata. Stii si tu cum e, sunt sigura asa ca din moment ce nu te priveste aceasta stare a sufletului meu (in sensul ca nu te chinui tu) nu imi tine teorii cum ca am stabilit de la inceput ce si cum. N-am nevoie de asta, o sa fiu bine si nu-mi trebuie dadaceala. Mi-am tinut in frau aceasta pornire pana acum iar acum ca am zis-o, pe langa faptul ca ma simt tare usurata, am inceput sa relizez ceea ce am spus mai sus.

Am fost amorsata pana acum si acum am explodat, nimic mai frumos decat sa ma vezi cum ma manifest ca o nebuna :D. Dar o sa ma tii minte, macar pentru nebunia mea 😀 si intr-o buna zi n-o sa mai fii furios pe mine iar in acea buna zi poate voi fi scapat de sub auspiciile inimii mele capricioase. Nefiind al meu am incercat sa dau vina pe tine pentru esecul meu, in loc sa inteleg si sa tac am tipat si m-am revoltat. Ce vrei, capoasa pana la capat! Asa e cand visezi la ceva ce iti este interzis… pornesti asedii cu o pofta crescanda :D. Dar nah! capul plecat sabia nu-l taie si e timpul sa capitulez :P.

Asa ca respectele mele si daca citesti asta incearca sa razi cum rad si eu in acest moment (dupa ce in prealabil am avut o criza isterie). Acestea fiind spuse trebuie sa renunt la a fi deasupra pentru a ma declara invinsa in aceasta campanie a mea de a nega totul. Promit sa tin capul in pamant de acum incolo :D.

Pace!

Anunțuri

… alta se inchide… si e ciudat ca le pun in ordinea asta, pentru ca acum tocmai mi s-a inchis o usa in nas si m-a si lovit rau de tot. Nu e pentru prima oara dar acum am fost aruncata la pamant in urma impactului. M-am ridicat dar sunt ametita, m-am remontat dar inca sunt in faza de recuperare… doar ca nu mai doare. Unde este deja durere inca una in plus aproape ca nu mai face nici o diferenta. Doar socul de moment te face sa constientizezi ca s-a mai adaugat ceva la supliciu. Dar continuu si continuu cu gandul ca urmatoare usa va fi cel putin tinuta de arcuri, ca nu ma va mai izbi atat de tare. 

Cuvinte… mereu cuvinte dar fara ele nu pot, nu pot sa nu ma golesc de cuvinte si aici e cel mai usor sa recunosc ca sunt slaba, ca sunt nefericita, ca sunt descumpanita, ca ma doare… rau de tot… rau de tot. Ca ma simt inutila, ca vreau sa cedez, ca nu mai cred in nimic. Si o spun aici ca apoi sa ies afara si sa afisez contrariul, sa spun cu zambetul pe buze ca m-am ridicat, ca am reinviat, ca merg mai departe, ca mai am un as in maneca chiar daca toate sunt minciuni sfruntate. 

Nu mai pot sa plang, nu mai pot… si uneori plansul e o minune, o eliberare, dar nici el nu ma mai ajuta. Si ma enervez, trancan verzi si uscate si incerc sa-mi golesc altfel sufletul din moment ce lacrimile nu mai curg. Am invatat cel putin sa nu mai am asteptari de la oameni (e si aici un neadevar totusi), sa nu ma mai mire de ce sunt in stare. Am realizat ca si eu sunt in stare de multe dar intotdeauna altii imi dovedesc ca totusi am limitele bunului simt cel putin, ca nu pot face atata rau. Ca sunt mincinoasa, prefacuta, ipocrita, rautacioasa dar nu pot face atata rau pe cat mi s-a facut. Am pacatele mele, nenumarate, oribile in opinia mea, dar nu egalez ceea ce mi s-a facut. Se zice ca uneori necazurile te ticalosesc sau te fac mai bun. Consider ca nu m-au ticalosit intr-atat, ca nu voi putea sa platesc cu aceeasi moeda. Si ma consider norocoasa… si ma consider ipocrita… dar nu rea totusi…

Am defecte, nenumarate, am o minte capabila sa faca si lucruri urate dar am intotdeauna o limita pentru ca stiu ca raul facut ma va chinui pe mine in primul rand, ca razbunarea nu imi hraneste orgoliul decat mult prea putin, ca nu se merita efortul deloc. 

Am crezut ca n-o sa mai pot de data asta, ca nu mai sunt in stare sa ridic capul, ca pur si simplu… nu mai pot. Nu e asa, ma simt mai rece ca oricand si totusi insufletita, ma simt puternica… prea slaba inca. Am prieteni si am vazut acum cat de prieteni imi sunt si le multumesc din tot sufletul meu chiar daca nu stiu sa le-o spun sau poate sa arat. Si mai am intuitie (care e un fel de sora cu premonitia) si ma ajuta sa prevad, sa simt oarecum dinainte lovitura (fara insa sa-i dau intotdeauna importanta cuvenita) si reusesc astfel (cred) sa depasesc oarecum si sa parez, sa diminuez efectele devastatoare. Dar nu pot sa nu ma gandesc cat de zdruncinata raman, cate cicatrici mai adaug la colectia pe care o am deja. Se zice (Hemingway) ca ranile te fac mai puternic, ca asemenea unui veteran de razboi ar trebui sa-ti etalezi medaliile castigate prin durere. Desigur ca am citit mult daca tot am avut timp la dispozitie… si inca mai am. Ma regasesc in cuvintele altora si simplul fapt ca si altii stiu cum e reprezinta o alinare. De-aia scriu… sa vindec, de-aia ma deschid, sa cauterizez. 

Stiu deja ca nu exista oameni fericiti dar mai stiu ca dozele astea de nefericire sunt perfect inegale. Poate ca le primesti doar ca sa te intaresti, sa ridici capul sus ca sa ti se vada toate semnele. Sa rada ignorantii de ele. Sunt si oamenii care stiu ca cicatricile alea au durut rau de tot si sunt din pacate si mai putini cei care stiu ca inca dor. Si aici nu vorbesc (pentru cei care ma cunosc fizic) despre cicatricile care sa vad. As vrea sa-mi scot sufletul sa vada toata lumea cat e de carpit, cat de iremediabil distrus e, cate bucati stau gata sa se desprinda… e ars, e muscat, e calcat in picioare, e jignit, e strivit… si de mine totusi.

E ciudat cum poti accepta si suporta ranile fizice cu mai mult stoicism decat pe cele ale sufletului, cum durerea aia surda din suflet nu tace niciodata, cum urla si iti iese prin ochi… da prin ochi… prin ei poti sa vezi, daca stii sa te uiti, cat de mult suferi… cum in ochi sta durerea pura, mocnita…

Si daca va intrebati ce mi s-a intamplat o sa va spun cu zambetul pe buze ca a fost o prostie, ca am alte optiuni acum… dupa care veti spune ca sunt iremediabil tacanita…