Mi-a fost frig. Am tremurat 10 nenorocite de minute in statie. Mi-e somn. Urasc ziua asta de luni doar pentru ca este frig si pentru ca ma enervez foarte tare atunci cand imi este frig.
Nu stiu cum naiba in dimineata asta m-am gandit la fostele mele relatii. Doua la numar, foarte bolnave de altfel (ironic). De fapt daca stau si ma gandesc bine ar fi cam trei dar pe prima nu o pot numi relatie la propriu, pentru ca a durat mult prea putin si nu s-a adus niciodata in discutie nivelul de seriozitate al acesteia. Adica pe romaneste primul barbat din viata mea a fost un fel de Don Juan care dupa cateva intalniri mi-a dat papucii. Ghinion! Ghinionu’ si mai mare a fost ca m-am indragostit pana peste urechi si am pastrat amintirea lui ani buni dupa, chiar daca am fost prinsa in alte relatii. Nu intelegeti gresit, nu inseamna ca nu am fost sincera in celelalte relatii doar ca undeva in suflet am pastrat speranta si o parte din sentimente. Apoi s-a intamplat ceea ce trebuia sa se intample de mult. Dupa aproape 5 ani ne-am reintalnit. Da, in sensul ala. Si s-a intamplat, a disparut toata magia aia pe care eu o creasem atata timp, a disparut tot farmecul si toata dragostea pe care le imaginasem si le stransesem atata vreme. Mai bine, la un moment dat trebuie sa lasi totul in urma. Asta a fost „The Beginning”.
A doua mea relatie a fost probabil cea mai ciudata relatie din cate voi avea vreodata. Ne-am cunoscut in club. El a venit cu prietenii; era rugbist. Eu eram cu fetele; eram studenta; la sfarsitul celui de-al doilea an de facultate. Era deja 02.00 am, sau ceva de genul. Pana la vreo 04.00 nu ne-a dezlipit nimeni, nici prietenii lui, nici prietenele mele. Cred ca ne-am povestit toata viata in alea doua ore. Apoi au urmat mesaje pana s-a crapat de ziua. Si tot asa cateva zile printre care si o mica intalnire. Apoi tacere. Apoi nervii mei. Apoi revenirea lui. Si tot asa timp de un an si vreo doua luni. Pe langa cantonamentele dese, pe langa egoismul si mandria lui, pe langa toate problemele lui spirituale, pe langa nehotarare, pe langa despartiri si impacari am continuat. Nu cred ca ne-am vazut de 20 de ori in toata aceasta perioada. Imi amintesc ca am iesit o data in oras. Imi amintesc ca a fost prima persoana careia i-am spus „te iubesc”, insa niciodata fata in fata. Primul meu „te iubesc” a fost prin sms. Cred ca i-am trimis cele mai frumoase mesaje de dragoste. El a fost cel care m-a scapat partial de amintire Don Juan-ului si m-am agatat atat de tare de el, l-am iubit orbeste. Din partea lui am aflat ca ma iubeste abia dupa vreo sase luni de la despartirea noastra definitiva, cand eu deja ma angrenasem in cealalta relatie distructiva. Imi amintesc ca era in apropierea sarbatorilor de iarna si purtam o discutie amicala via internet, cand mi-a marturisit ca a fost un fraierica pentru ca nu mi-a aratat ce simte si ca nici macar dupa atata timp nu-i spusese mamei lui ca ne-am despartit. Da, prin tot haosul ala reusise o data sa ma prezinte mamei lui care m-a placut instant si care mi-a incredintat misiunea de a avea grija de el. Evident nu am reusit, de fapt am esuat lamentabil. Dupa despartirea finala am mers cu inca doua prietene la mare, asa ca fetele, de nebune, iar cand m-am intors deja se preconiza o noua incercare…
Incet, incet am inceput sa ma atasez de un coleg de serviciu. Lucram impreuna de o jumatate de an insa nu-l remarcasem niciodata si mai mult de „buna” nu ne spuneam. Printr-o intamplare mai nefericita (nu intru in detalii) am ajuns sa vorbim mai mult, apoi au urmat intalniri din ce in ce mai dese si mai apropiate. Apoi a urmat ceea ce ar fi trebuit sa fie trezirea la realitate. Acest tip atat de sociabil si de amabil si de dragut si etc, avea de fapt prietena… de 6 ani! Ma gandeam eu ca trebuie sa fie ceva in neregula si am avut dreptate. M-am retras evident dupa ce individa m-a sunat sa imi spuna ca se vor castori, insa el a facut un fel de telenovela siropoasa si s-a despartit de ea pentru a fi cu mine. Individa l-a dat afara din casa (mdeah, locuiau impreuna) iar el s-a mutat in Giurgiu. Nu stiu daca am fost impresionata sau nu, chiar nu-mi dau seama acum, dar i-am mai dat tipului o sansa si desi il cunoasteam doar de trei luni ne-am mutat impreuna (da, la Giurgiu). M-a prezentat intregii familii si la scurt timp am facut si eu la fel. Era ceva apropiat de ceea ce imi doream. Era totul lapte si miere, vorba aia, si mult timp am crezut ca asa va fi mereu. Au inceput si certurile, agravate de schimbarea de peisaj, de faptul ca trebuia sa fac naveta Giurgiu-Bucuresti, de pasiunea lui pentru jocurile pe calculator, de „serviciul” lui. Insa am trecut peste toate hotarata sa fac relatia sa mearga cu orice pret. Asa sunt eu mai ambitioasa (ironic din nou). Ne facusem planuri impreuna, el spunea vorbe destul de mari, eu nu ma vedeam cu altcineva decat cu el, etc. Nu pot sa zic ca a fost urat ceea ce a fost insa a fost cea mai mare minciuna din viata mea. Dupa ce ne-am despartit am simtit ca omul de care ma despart nu este in nici un caz omul de care m-am indragostit si intr-adevar asa a fost. Cert e ca nu am suferit pentru ca am realizat ca omul ala, de fapt nu exista. Am avut o relatie cu un fel de fantoma si nu exagerez cu absolut nimic. Cert e ca ne-am despartit urat, atat de urat incat nu a mai meritat nici un efort, nici o lacrima. A fost si doar atat. Multi nu ma cred dar eu stiu mai bine si scriu exact ce simt. Recunosc ca dupa rugbist m-am dat cu capul de pereti si am suferit ca un caine; nu mi-ar fi fost greu sa marturisesc si acum.
Dupa aceasta despartire a urmat intalnirea de gardul zero cu Don Juan pentru care mi-am clarificat toate sentimentele; sentimente care, de fapt, nu mai exista. Si asa am trecut peste trei mari capitole (de dragoste) din viata mea. Am lasat totul in urma, absolut tot, pentru ca nimic nu mai poate fi schimbat si nimic nu trebuie regretat. Ciudata si iubirea asta si felul in care te orbeste, insa acum in locul ei nu e nimic. E oarecum trist… oarecum. E totusi bine fara dragoste (ironic de nesincera).
That's Not My Name 