Multumesc!

Asa a fost sa fie mi-ai zis. Ai dreptate, stiu si eu doar ca sunt incapatanata de felul meu si nu vreau sa accept unele lucruri. Dar iti multumesc, iti multumesc ca ai fost acolo exact in momentul ala, exact atunci… Asa a fost sa fie imi zic si eu din cand in cand… Doar ca si tu atarni greu… si cu tine trebuie sa ma lupt si nu pot sa ma lupt intr-una. Dar mi-ai facut bine, mi-ai distras atentia de la ce ma durea mai tare si am uitat… pentru moment.

Doar ca e greu si cu tine si nici langa tine nu am parte de liniste, n-am avut niciodata. Dar e mai placut sa lupt cu tine decat cu situatia de fata. E dureros in ambele situatii dar cu tine si placut. Oricum ne-am luptat mereu. Tu sa ma controlezi iar eu sa te uit. Si aproape reusisem. Dar iarasi… asa a fost sa fie. O gura de otrava dulce pe langa celelalte cu gust de venin.

Dar nu mai vreau, cu toate ca imi doresc sa fiu langa tine… dar nu asa. Nu cu conditiile tale, nu cu controlul tau asupra situatiei. Si apoi ce sunt eu pentru tine in afara unui tremurat nervos din picior. Ce sunt eu mai mult decat un motiv de nervozitate? Nu vreau sa fiu asta, nu vreau sa te vad cum bati din picior de fiecare data cand sunt aproape. Asa ca tu si situatia asta in care sunt acum va anulati reciproc. Eu sunt la mijloc si prin faptul ca sunt rascolita de ambele sitautii nu face decat sa ma indeparteze de amandoua. Nu trebuie sa inteleaga nimeni ce scriu aici si nici tu.

Si am ales sa ma dau in spectacol… sunt sigura ca asta imi reprosezi, dar nu stii ca asta era singura cale sa terminam. Ca amplificandu-ti nervozitatea te-am facut sa iti pierzi increderea si acum o sa te gandesti nu de 100, de 1000 de ori inainte sa te apropii de mine. Si asa scapam amandoi. Si in mintea noastra o sa pastram toate momentele alea intense si toata flacara aia pana cand se va stinge, pentru ca nu ne vom mai vedea, pentru ca te voi evita pe cat posibil. Si daca vreodata vom mai sta cateva secunde fata in fata vom simti din nou cum pasii ne atrag unul catre altul (sau poate nu) dar nu o sa mai dam ascultare impulsului, ne vom impotrivi magnetului si vom trece unul pe langa altul cu scanteia aia in priviri… si atat. Nu cred ca vom mai avea parte de altceva decat, poate, o simpla discutie amicala atunci cand in mintea mea va arde o alta flacara.

Si vom regreta amandoi la un moment dat, mai mult decat regretam acum, pentru ce a fost. Dar si regretele isi au rostul lor. Si daca va fi sa nu mai gasesc altceva asemenator macar sa stii ca nu imi pare rau. Am ars atatea momente langa buzele tale, am simtit ce inseamna sa fii intensitate in stare pura sa ai mintea golita de tot si cred ca a fost prea mult. Flacari ca astea nu sunt menite sa arda impreuna, mi-am zis asta inca de la inceput, dar macar asa stim ca nu se vor stinge usor, ca vor continua sa arda mocnit acolo in subconstient si uneori in vise se vor reaprinde si atunci ne vom chinui si mai tare sa le stingem. Asa a fost sa fie…

Si ultima noastra reintalnire a fost un pic ciudata, probabil ai simtit si tu ca deja nu se mai putea continua. Probabil nimic nu va putea sterge Amintirea… Oricum nu stim decat un singur lucru si doar acest singur lucru ne leaga… altceva nimic. Suntem ori prea asemanatori ori prea diferiti. Inclin sa cred ca suntem la fel si probabil avem nevoie de liniste… asta nu avem noi impreuna. Totusi nu-ti port pica… cuvintele sunt cuvinte dar stiu perfect ce simt pentru tine si ar fi putut sa fie indeajuns daca traiam in alta lume dar in lumea asta nu e. Asa a fost sa fie. Iti multumesc totusi si stii ca si tu ar trebui sa imi multumesti inainte de toate pentru toate lucrurile pe care NU le-am facut. N-ai inteles niciodata ca nu poti sa ma stapanesti ci sa imi arati ca intelegi. Dar poate nu poti intelege decat din aceeasi postura. Daca te-ai fi pus in locul meu ai fi inteles ca cel mai greu lucru e sa stii cat de incomodant esti pentru cineva.

In fine… ador… MAXIM!

I got a dirty mind, I got filthy ways…

Antagonism…

Vreau sa fiu singura dar parca as vrea sa iubesc. Nu ma multumeste insa nici o varianta. Daca iubesc ajung la un moment dat sa sufar. Cu siguranta. Pentru ca pun suflet, pentru ca ma dedic omului de langa mine, pentru ca imi place sa ma simta aproape si eu la randul meu pe el. Imi place enorm senzatia aia de complicitate cu cel de langa mine. Cu tabieturile noastre, cu micile secrete, cu toate alintarile si jocurile caracteristice cuplurilor. Dar numai gandul ca ne putem certa, ca ne putem desparti ma face sa dau inapoi si sa las toate astea deoparte oricat de tentante ar fi.

Da, pentru ca am suferit si stiu cum e. Stiu la ce se ajunge. Da, stiu si ca merita sa incerci mereu. „Iubeste ca si cum nu ai fi suferit niciodata” spunea cineva si are dreptate. Insa, acum cel putin, nu prea mai sunt asa optimista fata de dragostea asta.

Dar nici singura nu imi place. Nu are cine sa ma asculte, cine sa ma tina de mana, cine sa ma sarute, cine sa imi zambeasca. Nu e bine deloc. Nu ma rasfata nimeni, nu-mi spune nimeni lucruri frumoase. Nu am pe cine sa strang in brate, pe cine sa privesc in ochi si sa ii spun traznai siropoase, nu am pe cine sa mangai, pe cine sa ciupesc, sa ciufulesc si alte chestii din astea care ma definesc.

Da, pentru ca atunci cand iubesc sunt asa dragastoasa si de personala. Ma agit intr-una, ma invart in jurul acelei persoane ca un licurici, pun foarte mult suflet, o iau razna asa un pic. Pentru ca pana la urma asta e dragostea – euforie. Ma alimenteaza cu fericire, imi schimba toate celulele in corp, ma transforma.

Pe urma ma gandesc ca ma dezintegrez. Atunci cand se termina dragostea asta afurisita parca ma sparg in mii de particule, parca ma usuc si ma innegresc, parca ma sufoc. Pentru ca mi-a luat tot aerul, mi-a luat toata puterea, pentru ca am dat tot. Si iar ma inchid in mine, iar imi incendiez sufletul cum a facut Nero cu Roma. Dar ca si Roma se ridica din nou.

Greu de  tot cu toate sentimentele astea. Si cu starea aia de neliniste cand te gandesti „daca lui nu-i place”, „daca nu ma mai suna”, „daca nu o sa fie nimic intre noi”. Atatea framantari, atatea intrebari aduce sentimentul asta ingrat. Greu sa-i faci fata! Abia dupa perioada asta nesigura ajungi sa simti cu adevarat beneficiile. Atunci poti sa fii liber, sa te manifesti asa cum vrei, sa arati tot ce simti. Atunci e frumos, cand te dezvalui, sa fii tu insuti cu bune cu rele si, cel mai important, cel de langa tine sa te accepte asa pur si simplu.

Ah cate ar mai fi de zis, cat as mai abera pe subiectul asta. Imi place… sentimentul. Tuturor ne place. Asta e unul din scopurile vietii.  Sa gasesti partea aia lipsa a sufletului tau, sa incerci sa o alipesti acolo, trainic. Uff dar cautarea asta e obositoare, dezamagitaore, complicata. Si pana la urma niciodata nu poti sa stii.

Pana la urma eu ce naiba vreau in momentul de fata? Cine-mi spune, ca sufletul meu e mut acum. Cine il incalzeste, cine il face sa prinda glas din nou? Unde naiba e raspunsul asta, in cine…