Lectura…

„- Parea fericita, de aceea era sa se opreasca. Sunt pe lume si oameni fericiti. Macar pentru o zi, macar pentru un ceas, fericiti. Atunci nu pot sa stranga fericirea aceasta in ei, avari, asa cum iti inchizi cu lacat o durere. Fericirea se cere spusa… Se cere impartasita. Altfel, e tot asa de insuportabila ca o suferinta. Poate, intr-adevar, era fericita doamna Buhus si avea nevoie sa imprastie in jurul ei fericire…

– Ce frumos vorbesti tu, Leon, cateodata! Cum vezi tu lucrurile altfel de cum le vad altii!… Ce frumos!…

– Nimic nu este frumos in sine pe lume, Nadia, frumos ori urat. Acestea sunt numai reflexe, interpretari ale noastre. Poate numai conventii. Ce ni se pare noua frumos e culmea urateniei pentru un chinez. Ce li se pare lor frumos, e culmea ridicolului pentru noi. Nimic nu e frumos nici urat in absolut, in abstract, in afara de noi. O ninsoare ca aceasta e frumoasa in sine? Un apus de soare, e frumos in sine? O floare, un fluture, o pasare, o dumbrava, sunt frumoase in afara de noi? Pe lume sunt numai dureri si numai fericiri. Acestea au fost pentru toti, intotdeauna aceleasi… Si sunt aceleasi oriunde pe fata pamantului…

-Cum? Nici ninsoarea aceasta? Nici zapada aceasta? Nici dimineata aceasta? sopti Nadia cu o usoara dojana. Nu sunt o frumusete?

Inconstient, prinsese ea bratul barbatului acum si strangand florile surorilor moarte la piept cu cealalta mana, ridicase ochii intrebatori spre privirea ciudat dureroasa, spre obrazul ciudat impietrit al tovarasului.

– Pentru doamna Buhus poate sa fie intr-adevar frumoasa aceasta ninsoare. Pentru astazi si poate numai pentru un ceas. Fiindca o vede cu ochii ei fericiti de acuma… Dar pentru altii? Pentru atatia? Poate chiar pentru ea, peste un ceas sau deseara?… Cateodata, ceea ce numim noi frumusete e o durere mai mult, Nadia, o suferinta. Si nu se pot numi frumuseti acelea care-ti produc o durere. Sunt numai o tortura mai savanta.

– Ce bizar vorbesti tu, Leon!

– Nimic nu este bizar, Nadia. Totul e inspaimantator de simplu si de comun. Fiindca totul se poate intampla oricui, oricand, altfel. Depinde de clipa; de ceea ce purtam fiecare in noi. Un om cu oarecare lectura urca pe Vezuviu, cu un tumult de emotii. Un vitel paste… Vezuviul e acelasi!”

Am ajuns la acest pasaj care mi-a placut extrem de mult si m-am gandit sa il astern si aici…

Cezar Petrescu, Oras patriarhal