Arhivă pentru Ianuarie, 2010

Poze sexy…

Posted: 27 Ianuarie 2010 in What I like
Etichete:, , , , ,

Banuiesc ca nu sunt atat de anormala daca imi plac pozele sexy (nu vulgare desigur). Si daca ar fi anormal, ce? Enjoy!

Anunțuri

Nu-mi place sa stau acasa. E aiurea. M-am dezobisnuit; trebuie sa fiu in permanenta miscare, zilnic. Si pauza asta a fost buna in felul ei. M-am relaxat, am reparat efectele insomniei, am citit, am mai rezolvat una alta dar parca nu e de ajuns, parca sunt nefolositoare. Am stat totusi imperturbata, cu gandurile mele, cu planuri, cu solutii de viitor.

Adevarul e ca de la 18 ani sunt pe drumuri permanent. Am locuit pana acum in vreo 9 locuri, 3 judete, o alta tara… Mi-am facut de atatea ori bagajele si am plecat, incat aceasta a devenit cea mai oribila activitate pe care as putea sa o fac. Urasc sa ma mut. Mereu las cate ceva in urma, oameni, lucruri, amintiri. Mereu am pierdut cate ceva. Cate o parte din mine. Acum e totul in regula… pe moment. Nu va dura mult pana imi voi face iar bagajele.

Dar nu spun toate astea cu regret. Asta e ritmul meu, ritmul vietii mele. Mereu diferit, mereu in miscare. Nu pot sta pe loc.  Am schimbat vreo 4 locuri de munca. Am cunoscut atatia oameni. E bine intr-un fel, dar sunt ca un om fara radacini. Nu am un loc caruia sa ii spun din tot sufletul „acasa”. Nu ma asteapata nimeni, nicaieri. Cand zic asta ma refer la cineva care sa imi zica „bine ai venit acasa”. Umblu de nebuna :).

Din ultima relatie am iesit doar cu un geamantan de haine. Vreo 3 perechi de pantaloni, cateva pulovere, cateva tricouri (e amuzant pentru mine). Am revenit in Bucuresti cu bocceluta dupa mine si am luat-o de la capat. Din nou. Am mai multe perechi de pantaloni acum, oricum. Nu mai am insa nici o fotografie, nimic. Toate pierdute. Trebuie sa recuperez restul de lucruri, dar mi-e lehamite. Mi-e lehamite de omul care trebuie sa mi le restituie. Nici macar o vorba de cand ne-am despartit, nimic. La asta se reduce tot ce-a fost. NIMIC!

Mi-e bine acum. Nu-mi plang de mila si nu-mi trebuie compasiunea nimanui. M-am obisnuit… cu tot. Nu ma mai surprinde nimic. Nu o zic sub forma de lauda, stiu ca sunt oameni mai napastuiti ca mine. De fapt eu nici macar nu ma pot considera napastuita. Nu zic lucrurile astea pentru a face o tragedie din viata mea. E amuzant, interesant, complicat si tot tacamul. Am invatat destule. Mai ales despre oameni. Ca pana la urma toata chestia asta numita „viata” se invarte in jurul oamenilor. Viata e facuta sa fie traita alaturi de oamenii potriviti… de omul potrivit. Totul e mai usor alaturi de cineva, insa poti realiza lucruri marete si singur, poti fi invingator si singur doar ca nu ai cu cine sa te bucuri.

Nu e timpul pierdut pentru nimeni. Totul se aseaza pana la urma. Undeva exista un rost pentru fiecare dintre noi si depinde in mare masura de noi. In fiecare om exista puterea de a reusi, fiecare om are o rezistenta dincolo de orice imaginatie, poate trece peste absolut orice… daca vrea. Si asa am invatat si eu sa-mi infrunt temerile, am invatat sa las in urma, sa cred ca urmatoarea miscare va fi intotdeauna mai buna.

Poate unii cred ca tin vreo lectie de viata si e ciudat cum inca ma gandesc la altii… chiar si cand scriu. E chestia aia pe care eu o blamez atat de mult („ce zice lumea”) si de care nu pot sa scap. De ce m-ar interesa ce zic altii, e viata mea aici si eu aleg sa o dezvalui in modul asta. Intr-o buna zi nu-mi va mai pasa ce zice hoarda asta de oameni din jurul meu, imi va pasa doar de cei care intr-adevar merita.

Voi avea timp sa ma si asez intr-un singur loc, sa fiu eu cea care spune „bine ai venit acasa”  si la randul meu sa fiu primita in acelasi fel. Am timp sa reusesc ce imi propun, pentru ca am ambitie. Si referitor la asta cineva m-a intrebat o data ce pot eu sa ofer. Atunci, pe moment nu am stiu ce sa raspund, dar acum stiu. Pot sa ofer tot ce am eu ca si persoana si pe langa asta multa ambitie. Pot sa ofer multe lucruri ce tin de planul spiritual. Insa lucrurile astea nu prea mai conteaza, nu? Trebuie intotdeauna sa fie ceva material, palpabil. Dar lucrurile astea, bunurile materiale nu se obtin din calitatile noastre spirituale, din vointa, din munca, din efort. Nu cu astea trebuie sa pornim la drum?

Zic si eu. Eu asa vad lucrurile de fapt. Poate pentru ca tot ce am e obtinut prin efort. Poate nu am mult, de fapt nu am, de ce sa nu recunosc, insa ma trezesc in fiecare dimineata si le obtin. Pentru ca si atunci cand eram mai mica trebuia sa demonstrez ca merit ceva, pentru ca altfel nu primeam. De fapt, nu am primit mai mult decat strictul necesar. Nu ma plang, insa ce as fi vrut sa primesc cu adevarat e afectiune si alte „prostii” din astea spirituale. Am invatat sa nu mai am nevoie nici de astea (cel putin asa cred si mint evident).

Ma bag la somn, noapte buna.

Mi-a fost frig. Am tremurat 10 nenorocite de minute in statie. Mi-e somn. Urasc ziua asta de luni doar pentru ca este frig si pentru ca ma enervez foarte tare atunci cand imi este frig.

Nu stiu cum naiba in dimineata asta m-am gandit la fostele mele relatii. Doua la numar, foarte bolnave de altfel (ironic). De fapt daca stau si ma gandesc bine ar fi cam trei dar pe prima nu o pot numi relatie la propriu, pentru ca a durat mult prea putin si nu s-a adus niciodata in discutie nivelul de seriozitate al acesteia. Adica pe romaneste primul barbat din viata mea a fost un fel de Don Juan care dupa cateva intalniri mi-a dat papucii. Ghinion! Ghinionu’ si mai mare a fost ca m-am indragostit pana peste urechi si am pastrat amintirea lui ani buni dupa, chiar daca am fost prinsa in alte relatii. Nu intelegeti gresit, nu inseamna ca nu am fost sincera in celelalte relatii doar ca undeva in suflet am pastrat speranta si o parte din sentimente. Apoi s-a intamplat ceea ce trebuia sa se intample de mult. Dupa aproape 5 ani ne-am reintalnit. Da, in sensul ala. Si s-a intamplat, a disparut toata magia aia pe care eu o creasem atata timp, a disparut tot farmecul si toata dragostea pe care le imaginasem si le stransesem atata vreme. Mai bine, la un moment dat trebuie sa lasi totul in urma. Asta a fost „The Beginning”.

A doua mea relatie a fost probabil cea mai ciudata relatie din cate voi avea vreodata. Ne-am cunoscut in club. El a venit cu prietenii; era rugbist. Eu eram cu fetele; eram studenta; la sfarsitul celui de-al doilea an de facultate. Era deja 02.00 am, sau ceva de genul. Pana la vreo 04.00 nu ne-a dezlipit nimeni, nici prietenii lui, nici prietenele mele. Cred ca ne-am povestit toata viata in alea doua ore. Apoi au urmat mesaje pana s-a crapat de ziua. Si tot asa cateva zile printre care si o mica intalnire. Apoi tacere. Apoi nervii mei. Apoi revenirea lui. Si tot asa timp de un an si vreo doua luni. Pe langa cantonamentele dese, pe langa egoismul si mandria lui, pe langa toate problemele lui spirituale, pe langa nehotarare, pe langa despartiri si impacari am continuat. Nu cred ca ne-am vazut de 20 de ori in toata aceasta perioada. Imi amintesc ca am iesit o data in oras. Imi amintesc ca a fost prima persoana careia i-am spus „te iubesc”, insa niciodata fata in fata. Primul meu „te iubesc” a fost prin sms. Cred ca i-am trimis cele mai frumoase mesaje de dragoste. El a fost cel care m-a scapat partial de amintire Don Juan-ului si m-am agatat atat de tare de el, l-am iubit orbeste. Din partea lui am aflat ca ma iubeste abia dupa vreo sase luni de la despartirea noastra definitiva, cand eu deja ma angrenasem in cealalta relatie distructiva. Imi amintesc ca era in apropierea sarbatorilor de iarna si purtam o discutie amicala via internet, cand mi-a marturisit ca a fost un fraierica pentru ca nu mi-a aratat ce simte si ca nici macar dupa atata timp nu-i spusese mamei lui ca ne-am despartit. Da, prin tot haosul ala reusise o data sa ma prezinte mamei lui care m-a placut instant si care mi-a incredintat misiunea de a avea grija de el. Evident nu am reusit, de fapt am esuat lamentabil. Dupa despartirea finala am mers cu inca doua prietene la mare, asa ca fetele, de nebune, iar cand m-am intors deja se preconiza o noua incercare…

Incet, incet am inceput sa ma atasez de un coleg de serviciu. Lucram impreuna de o jumatate de an insa nu-l remarcasem niciodata si mai mult de „buna” nu ne spuneam. Printr-o intamplare mai nefericita (nu intru in detalii) am ajuns sa vorbim mai mult, apoi au urmat intalniri din ce in ce mai dese si mai apropiate. Apoi a urmat ceea ce ar fi trebuit sa fie trezirea la realitate. Acest tip atat de sociabil si de amabil si de dragut si etc, avea de fapt prietena… de 6 ani! Ma gandeam eu ca trebuie sa fie ceva in neregula si am avut dreptate. M-am retras evident dupa ce individa m-a sunat sa imi spuna ca se vor castori, insa el a facut un fel de telenovela siropoasa si s-a despartit de ea pentru a fi cu mine. Individa l-a dat afara din casa (mdeah, locuiau impreuna) iar el s-a mutat in Giurgiu. Nu stiu daca am fost impresionata sau nu, chiar nu-mi dau seama acum, dar i-am mai dat tipului o sansa si desi il cunoasteam doar de trei luni ne-am mutat impreuna (da, la Giurgiu). M-a prezentat intregii familii si la scurt timp am facut si eu la fel. Era ceva apropiat de ceea ce imi doream. Era totul lapte si miere, vorba aia, si mult timp am crezut ca asa va fi mereu. Au inceput si certurile, agravate de schimbarea de peisaj, de faptul ca trebuia sa fac naveta Giurgiu-Bucuresti, de pasiunea lui pentru jocurile pe calculator, de „serviciul” lui. Insa am trecut peste toate hotarata sa fac relatia sa mearga cu orice pret. Asa sunt eu mai ambitioasa (ironic din nou). Ne facusem planuri impreuna, el spunea vorbe destul de mari, eu nu ma vedeam cu altcineva decat cu el, etc. Nu pot sa zic ca a fost urat ceea ce a fost insa a fost cea mai mare minciuna din viata mea. Dupa ce ne-am despartit am simtit ca omul de care ma despart nu este in nici un caz omul de care m-am indragostit si intr-adevar asa a fost. Cert e ca nu am suferit pentru ca am realizat ca omul ala, de fapt nu exista. Am avut o relatie cu un fel de fantoma si nu exagerez cu absolut nimic. Cert e ca ne-am despartit urat, atat de urat incat nu a mai meritat nici un efort, nici o lacrima. A fost si doar atat. Multi nu ma cred dar eu stiu mai bine si scriu exact ce simt. Recunosc ca dupa rugbist m-am dat cu capul de pereti si am suferit ca un caine; nu mi-ar fi fost greu sa marturisesc si acum.

Dupa aceasta despartire a urmat intalnirea de gardul zero cu Don Juan pentru care mi-am clarificat toate sentimentele; sentimente care, de fapt, nu mai exista. Si asa am trecut peste trei mari capitole (de dragoste) din viata mea. Am lasat totul in urma, absolut tot, pentru ca nimic nu mai poate fi schimbat si nimic nu trebuie regretat. Ciudata si iubirea asta si felul in care te orbeste, insa acum in locul ei nu e nimic. E oarecum trist… oarecum. E totusi bine fara dragoste (ironic de nesincera).

Deschid cartea… E ca si cum m-as aseza la masa in fata lui. Intr-o piateta mica din America Latina. Scaune din metal, o masuta rotunda, doua cafele, o scrumiera, doua tigari aprinse.

Incep sa citesc primele randuri… El incepe si vorbeste domol, impasibil, tragand din cand din tigara cu mici pauze pentru a scoate fumul. Vorbeste neintrerupt, calm, naratorul perfect…

Il studiez atent… expresia fetei, ridurile din coltul ochilor, parul grizonat, miscarea buzelor… Cuvintele ies din gura lui ca si cum ar fi inlantuite, asezandu-se in paginile unor carti invizibile si continua aceasta imperturbabila naratiune.

Absorb fiecare cuvant, ma pierd in amalgamul asta de litere. As sta sa il ascult continuu. E ceva atat de atragator in felul in care povesteste, in felul indiferent cu care descrie tot felul de atrocitati, de intamplari si personaje obscene, de naturaletea cu care le da viata. Ca si cum nu ar fi nimic in neregula, ca si cum toate astea ar fi absolut firesti.

Si eu il cred, il cred cand imi vorbeste despre general, despre singuratate, despre demonii dragostei, despre moartea anuntata, despre ploaia din Macondo. Nu poti sa nu il crezi, nu poti sa pui la indoiala ceea ce zice pentru ca le insufla veridicitate, le insufla ceva din el.

Citesc incontinuu, fara sa las cartea din mana, n-as lasa-o… Vorbeste in acelasi mod, cu aceleasi nuante, curgator, fluent, cu tigara permanent aprinsa. Nu pare sa il surprinda nimic si totul este povestit ca si cum el ar fi fost de fata, ca si cum a vazut tot ce poate vedea un om intr-o viata, ca si cum nimic nu-l mai poate surprinde, nimic nu-l mai poate oripila. Imi place ca spune lucrurile asa cum sunt, cu franchete, fara sa le cosmetizeze, fara rusine.

Imi place doza de fantastic din tot ceea ce spune cat si senzualitatea bolnava a intamplarilor. Imi place felul in care isi contureaza personajele, cat de umane si de pacatoase le face. Fara moralitate excesiva, fara virtuti exagerate… pur si simplu umane.

Cam la asta se rezuma intalnirea cu scriitorul meu preferat, Gabriel Garcia Marquez. Cam asa se intampla cand incep sa citesc o carte de-a lui. Nu pot sa ma opresc.

Monolog…

Posted: 11 Ianuarie 2010 in Soul shaker
Etichete:, , , , , , ,

Stau si ma gandesc cat de greu e oare sa raspunzi unui om la o intrebare. Cat de greu e sa ii acorzi putina atentie. Unui om care deja stii ca a renuntat, care a spus ca nu vrea nimic de la tine, care isi reprima absolut toate sentimentele, care nu mai spera la nimic, niciodata.

Cat de greu e sa il tratezi ca pe un amic, sa schimbati cateva impresii, nici macar zilnic, ci din cand in cand. Atunci cand stii ca ti-a cerut asta, ca ti-a cerut cateva cuvinte, ca ti-a cerut putina intelegere. Un om care se multumeste cu din ce in ce mai putin. Un om caruia candva i-ai cautat compania si care acum a devenit ceva absolut insignifiant incat si cuvintele sunt scumpe pentru el.

Unui om care te-a cunoscut altfel, care te-a considerat deosebit, diferit de ceilalti ignoranti. Poate s-a inselat, poate ai fost tot timpul la fel si doar ai simulat diferenta. Cat de usor ar fi fost totul daca cuvintele nu ar fi fost asa de greu de spus. Si nu e vorba de sentimente profunde aici, e vorba de respectul cuvenit, de respectul pe care acel om ti l-a aratat si pe care ar fi trebuit sa il acorzi inapoi. E vorba de faptul ca lasandu-l mereu in aer, ignorandu-i prezenta il desconsideri ca si persoana. Ca ii va fi enorm de greu sa se intoarca la tine, in bratele tale, fara sa se gandeasca la faptul ca il dispretuiesti, ca il ignori. Daca tot iti doresti sa se intoarca in bratele tale de ce il tratezi asa, cand stii exact ca nu cere nimic.

Oricum e vorba de demnitate aici, nu de sentimente. E vorba despre faptul ca omul ala isi doreste sa fie tratat asa cum trebuie, asa cum se poarta si el la randul lui. E vorba despre faptul ca acel om te respecta si tu nu, ca respectul e mult mai important decat orice altceva si ca nu e greu sa il asculti macar, sa il intelegi catusi de putin.

Si oricat de bine s-ar simti acel om in bratele tale el nu functioneaza injosit, nu functioneaza cu sufletul greu. Nu mai poate sa te priveasca in ochi si sa iti zambeasca ca si cum totul ar fi in regula, pentru ca stie ca atunci cand vei pleca te vei uita in urma ca la un obiect, nici macar ca la o persoana. E atat de putin, atat de usor sa il faci sa se simta bine doar spunandu-i cateva cuvinte ca sa ii demonstrezi, nu ca iti pasa, ci ca nu e un obiect.

Ma indoiesc ca intelege cineva ce vreau sa spun. Ma indoiesc ca intelege cineva ca nu vorbesc despre sentimente ci despre bun simt,  despre omenie pana la urma. Ma indoiesc ca intelege cineva cat de importante sunt aceste lucruri pentru mine, cata fericire imi poate provoca un salut dimineata sau un simplu „ce faci?” Nu ma voi indragosti daca aud intrebarile astea, nu voi spera, doar voi fi pur si simplu fericita.

Nu intelegi oricum, nu ai cum, pentru ca probabil crezi ca ai dreptul sa te porti asa. Nu il ai. Si eu ca si tine am nevoie de atentie. Si eu am toate nevoile pe care le ai tu si te asigur ca nici tie nu ti-ar conveni sa te stii desconsiderat, depersonalizat. Iar eu nu te-am facut vreodata sa te simti asa, iar daca am facut-o vreodata (neintentionat, te asigur) imi cer scuze si nu asa superficial, ci sincer. Oricum nu e nevoie sa iti mai ceri scuze, nu mai e nevoie de nimic pentru ca nu de scuze e nevoie ci de intelegere, care evident nu exista.

Incerc sa vad si din prisma ta. Poate nu ti se pare un lucru atat de important, poate ti se par niste aberatii demne de mintea unei femei, dar sincer nu imi pasa, pentru ca nici tu nu te pui in locul meu.

Nu e totul atat de grav pana la urma, imi pare rau ca pierd o persoana draga, o persoana altfel. Asa e viata, totul se uita, totul trece, timpul le ascunde pe toate, le lasa in urma. E nedrept totusi…

Sunt o mare consumatoare de filme. Nu aloc insa timpul adecvat acestui hobby. Am cateva filme de suflet, care m-au impresionat, care mi-au transmis ceva, care m-au facut sa imi pun cateva intrebari, sa fac o paralela cu mine. Nu fac un top, doar le enumar, ordinea nu este obligatorie.

El Laberinto del Fauno / Pan’s Labyrinth (2006) – e un film un pic mai dificil, cu intelesuri ascunse, destul de dur, destul de trist. Pe mine m-a impresionat.

Vicky Cristina Barcelona (2009)pentru alte perspective, pentru complexitatea situatiei, pentru ca trateaza ideea de dragoste in moduri mai putin obisnuite. Eu ma regasesc destul de mult in Cristina, referitor la modul de a privi lucrurile si la sentimentul acut de nemultumire.

Elizabethtown (2005) – imi plac povestile de dragoste si poate asta nu e cu nimic diferita de altele insa mie mi-a placut atat de mult incat l-am vazut de vreo 4 ori, la acelasi cinematograf, in aceeasi saptamana.

Volver (2006) – nu am cuvinte sa descriu filmul asta, cel putin nu pe scurt. Pedro Almodovar (La Mala Educacion, Hable con ella, Todo sobre mi madre) este unul dintre preferatii mei, iar filmele sale ma impresioneaza mereu. Cantecul, cel putin, m-a miscat.

V for Vendetta (2005) – daca aveti idealuri, daca intr-adevar credeti intr-o idee, in dreptate, in libertate.

Law abiding citizen (2009) – un film care as fi vrut sa nu se mai termine.

Schindler’s list (1993) – nu am nimic de zis, nu as putea spune nimic, terifiant…

Silence of The Lambs (1991) – genial. „Best villain of all times” pentru Anthony Hopkins si pe buna dreptate. De referinta.

Avatar (2009) – ca tot este isteria asta in masa. Spectaculos, pentru ca l-am vazut 3D, insa mult prea multa tehnologie. Parerea mea, asta nu inseamna ca nu apreciez munca sau ca nu mi-a placut.

Apocalypto (2006) – genial din toate punctele de vedere, mult prea realist, violent, impunator. Genial Mel Gibson si toate filmele pe care le-a regizat si colosala munca depusa (Braveheart, The Passion Of The Christ). Toate m-au impresionat.

The Green Mile (1999) – filmul este o ecranizare dupa un roman de Stephen King (maestrul horror). Mult prea personal, emotionant. Michael Clarke Duncan si Tom Hanks pur si simplu extraordinari.

Chocolat (2000) – pentru Jhonny Depp, pentru ciocolata, pentru dragoste inainte de toate.

Million Dollar Baby (2004) – Mo Cuishle (my darling, my blood). Legendarul Clint Eastwood (The Bridges Of Madison County).

Adulthood (2008) – pentru o doza de realitate amara.

Snatch (2000) – pentru Guy Ritchie, Jason Statham (in special), Benicio Del Toro, Brad Pitt si faimosul umor englezesc.

The Hangover (2009) – am ras cu lacrimi!

Ar mai fi cateva de mentionat, mai sunt multe de vazut. Acestea ar fi printre cele mai apreciate. Pur subiectiv.

Femei, femei…

Posted: 8 Ianuarie 2010 in Random
Etichete:, , , , , , ,

Statutul femeii. Hmmm… Si astazi destul de incert, desi femeile au patruns in toate domeniile, in tot ceea ce inainte era destinat doar barbatilor. Am reusit sa ne castigam dreptul la egalitate insa nu este in totalitate respectat. Mai e ceva de munca.

Desigur o egalitate totala nu exista, pentru ca in primul rand sunt lucruri pe care doar barbatii le-ar putea face si invers. Pana la urma insa fuziunea asta s-a facut pana la cele mai neasteptate niveluri. Vedem in ziua de azi femei care practica meserii foarte riscante demonstrand ca pana la urma nu e nimic ce barbatii pot face si noi nu.

Insa nu vreau sa vorbesc despre ce pot face barbatii si ce pot face femeile. Vreau sa vorbesc despre statutul femeii din ziua de azi. Femeia din ziua de azi trebuie sa fie puternica, trebuie sa isi doreasca mai mult. A evoluat mult si statul la cratita nu o mai reprezinta. O femeie cu adevarat puternica si independenta stie sa le imbine pe toate. Nu zic sa fie o carierista convinsa si sa neglijeze viata personala. O femeie trebuie sa gaseasca un echilibru intre a reusi pe plan profesional cat si pe plan personal. Adica sa fie buna si la birou si la bucatarie.

Oricum femeia este pilonul principal. De ce? Pai avem „n” avantaje: ne maturizam mai repede, avem un simt al responsabilitatii mult mai dezvoltat, suntem polivalente, facem copii (nu singure, normal) si pe langa asta facem o gama diversificata de lucruri. Le stiti si voi baieti. Nu suntem delasatoare ca voi. Uitati-va la mamele voastre, cum au zilnic grija de voi, de casa, se mai duc si la serviciu, mai au grija si de tatal vostru. Acum raspundeti voi. De cine depindeti mai mult?

Femeia din ziua de azi nu trebuie sa ceara, trebuie sa obtina ea. Cerand, arata ca e vulnerabila, incapabila sa obtina un  lucru. Si exista acea categorie de femei cu care eu nu sunt deloc de acord. Materialistele. Care aleg sa ceara, care aleg sa nu obtina prin propriile forte. Si imi veti zice ceva de genul „bravo lor, sunt destepte”. DA? Majoritatea nu au doi neuroni si nu deschid gura decat ca sa respire. E parerea mea, stiu ca nu pot sa multumesc pe toata lumea. In opinia mea o femeie desteapta e cea care reuseste sa obtina, care are o satisfactie ajungand undeva sus nu culcandu-se cu mai stiu eu ce barbati trecuti de a doua tinerete, ci prin forte proprii.

Eu ma gandesc asa: de ce naiba sa accept sa ma injoseasca un dobitoc, de ce sa aleg sa se poarte urat cu mine, de ce sa aleg sa fiu nefericita si scarbita de un magnat de 70 de ani cand pot sa muncesc. Am doua maini, doua picioare, sunt chiar functionala. Bine, diferenta e ca am mai mult de doi neuroni; nu ca ma laud, pur si simplu boticul roz si aspectul de papusa gonflabila nu sunt atuurile mele.

Si parca vad cateva guri rele pe aici intrebandu-ma: „Daca avantajele tale ar fi fost astea (aka boticul si aspectul superficial)?” Si zic simplu, daca ar fi fost astea n-as mai fi scris aici, n-as mai fi muncit de la 19 ani si probabil as fi fost vreun copil de bani gata. As fi trait in lumea mea de plastic bucurandu-ma la placerile materiale ale vietii. Si ma veti intreba iarasi, zeflemitor: „N-ar fi fost mai bine?” Si v-as raspunde sincer ca ar fi fost bine daca as fi avut si minte, altminteri nici nu incape discutie. E pur si simplu convingerea mea. Cred in puterea de convingere a femeii si nu trebuie sa arate ca o papusa Barbie ca sa traiasca bine. Mai ales ca papusile Barbie nu prea stiu de nici unele.

Pana la urma nu blamez, nu intelegeti gresit, doar ca nu specimenele de mai sus fac cinste sexului nostru. Si apropo este „sexul frumos” nu „sexul slab”. Cred in adaptabilitatea unei femei in cele mai diferite situatii, in puterea acesteia de a se dezvolta pe mult mai multe planuri, de a nu se rezuma la o singura caracteristica. Cred in complexitate.

O femeie nu trebuie sa creada in bariere, in limite. Trebuie sa se ridice, sa evolueze si ca profesie si ca mama si ca sotie. Sa multumeasca si sa fie multumita pe toate planurile. Sa fie ambitioasa, sa nu se lase calcata in picioare, sa nu accepte jigniri din partea unui barbat fie ca ii este sef, sot, etc. Suntem egali si nu trebuie sa aud cum ma injoseste „sexul puternic” (cica). Asa ca nu ne faceti curve din orice pentru ca va simtiti bine cu noi si daca noi nu avem un omonim pentru cuvantul acesta nu inseamna ca aveti mai multe drepturi.

Sunt constienta ca parerile vor fi impartite mai ales legat de subiectul materialistelor. V-am zis doar ca nu sunt de acord, nu ca le blamez. Fiecare face ce vrea pana la urma. Imi vin cateva exemple in minte totusi si ma umfla rasul, dar ma abtin sa detaliez, ar insemna sa scriu toata ziua. Oricum nu merita atata atentie.

Per total, vreau sa fac ceva cu viata mea, sa nu fiu redusa la statutul de obiect de pus in vitrina sa se astearna praful aiurea, sa nu fiu redusa la o simpla imagine sau la tacere. Vreau sa am satisfactia reusitei, sa ma uit inapoi pe la 30 de ani si sa vad ca am reusit ceva. Sa am o famile frumoasa langa mine si nu un dinozaur cu aparat respirator. Banii nu pot cumpara fericire, nu pot cumpara dragoste, nu pot cumpara respectul de sine, sanatatea si multe alte valori de care ar trebui sa fim mult mai constienti. Si nu, nu sunt cea care da cu pietre si nici nu sunt un exemplu iar ce am scris aici e pur orientativ si nu imperativ.

Respect! 😀