In batai surde de aripi fara zbor…

M-am trezit cu o durere ucigatoare de spate. Am coborat cu greu din pat… cu o greutate apasatoare. Trec prin fata unei oglinzi si ma opresc ingrozita, surprinsa, terifiata. Ma apropii si incerc sa deslusesc mai bine imaginea din fata mea, incerc sa imi fac tamplele sa nu mai zvacneasca si camera sa nu se mai invarta…

Nu stiu daca merit, nu stiu ce sa fac cu ce mi s-a oferit. Nu stiu macar cum sa fac durerea asta sa dispara si stau asa nemiscata in fata oglinzii, neincrezatoare… Ce sa fac cu ele. Daca incerc sa le misc o durere chinuitoare imi strabate tot corpul. Si ma gandesc…

Stiu ca in ultima vreme nimic nu a fost asa cum ar fi trebuit, stiu ca am negat si nu am crezut, m-am indoit de tot… chiar si de mine. Adica mereu fac asta… reneg zilnic. Si acum eu ce sa cred. Ma cunosc…  stiu ca nu merit. De fapt acum le vad ca un chin. Imi sangereaza spatele si sunt atat de grele. Cat de ciudat… sa te trezesti dimineata cu o pereche de aripi. Dintre toti, tu…

Eu… Si ma intreb ce sa fac cu ele. Ma indrept inapoi spre pat nu inainte de a intoarce oglinda. Si ma asez cu greu, pe o parte, pentru ca altfel nu pot. Continui sa ma privesc… sa inteleg.  Ce ce am gresit sau de ce am meritat. Nu m-am hotarat inca daca e un dar sau nu. Poate ar trebui sa le privesc ca pe un dar… asa albe, pure. Nu pot sa le deschid pentru ca ma strafulgera durerea. Atunci ce pot sa fac. Unde sa ma duc asa… Oare pot sa zbor cu ele?

Si ma ridic din nou, tot in fata oglinzii si ma privesc cu aceeasi uimire de cand m-am trezit…  incerc sa misc aripile astea grele. Si strang din dinti… mai incerc o data… nimic. Deodata simt ca si cum mi se despica spatele si incet aripile se deschid dar inca nu pot sa le vad splendoarea, nu pot sa vad ce binefacere au asupra mea. Si inchid ochii… tare de tot, inclestez gura si un gand nebun imi strabate mintea si asemeni lui Icar indraznesc sa sfidez…

Daca intr-adevar mi-au fost date sa zbor… Daca sunt intr-adevar un dar… Le privesc asa deschise si ma gandesc cum as putea sa le fac sa se miste, sa ma ridice in ciuda durerii asteia asurzitoare. Nu stiu exact cum fac, ce fac dar incep sa se miste… din ce in ce mai repede cu un zgomot din ce in ce mai asurzitor… ca o pasare colibri ce sta pe loc si culege polen dintr-o floare. Corpul meu atarna greu, de parca ar fi agatat de ele… ceva e in neregula, pene zboara in toata camera si desi m-am inaltat de la podea nu simt decat groaza…

Ma trezesc greu… pe podea, pene peste tot in jur… de parca un stol intreg de pasari ar fi poposit la mine. Nu ma mai doare spatele… incerc sa rememorez. Ma strabate un gand, daca nu cumva tot ce s-a intamplat nu a fost decat un vis… si daca da, ce a vrut sa semnifice. Nu stiu de ce raspunsul care  imi vine in minte este… speranta…

Doar ca nu am stiut sa sper, doar ca sunt mult prea profana sa inteleg ce s-a intamplat. Si ca orice om obisnuit m-am gandit la cel mai simplu lucru. Nu am stiut sa privesc altfel si, lacoma, am incercat sa trec peste limite, sa depasesc ceea ce e evident.

Si incerc sa ma ridic… privirea imi aluneca inspre oglinda si reflexia imi arata ceea ce ar fi trebuit sa vad inca de la inceput…

Antagonism…

Vreau sa fiu singura dar parca as vrea sa iubesc. Nu ma multumeste insa nici o varianta. Daca iubesc ajung la un moment dat sa sufar. Cu siguranta. Pentru ca pun suflet, pentru ca ma dedic omului de langa mine, pentru ca imi place sa ma simta aproape si eu la randul meu pe el. Imi place enorm senzatia aia de complicitate cu cel de langa mine. Cu tabieturile noastre, cu micile secrete, cu toate alintarile si jocurile caracteristice cuplurilor. Dar numai gandul ca ne putem certa, ca ne putem desparti ma face sa dau inapoi si sa las toate astea deoparte oricat de tentante ar fi.

Da, pentru ca am suferit si stiu cum e. Stiu la ce se ajunge. Da, stiu si ca merita sa incerci mereu. „Iubeste ca si cum nu ai fi suferit niciodata” spunea cineva si are dreptate. Insa, acum cel putin, nu prea mai sunt asa optimista fata de dragostea asta.

Dar nici singura nu imi place. Nu are cine sa ma asculte, cine sa ma tina de mana, cine sa ma sarute, cine sa imi zambeasca. Nu e bine deloc. Nu ma rasfata nimeni, nu-mi spune nimeni lucruri frumoase. Nu am pe cine sa strang in brate, pe cine sa privesc in ochi si sa ii spun traznai siropoase, nu am pe cine sa mangai, pe cine sa ciupesc, sa ciufulesc si alte chestii din astea care ma definesc.

Da, pentru ca atunci cand iubesc sunt asa dragastoasa si de personala. Ma agit intr-una, ma invart in jurul acelei persoane ca un licurici, pun foarte mult suflet, o iau razna asa un pic. Pentru ca pana la urma asta e dragostea – euforie. Ma alimenteaza cu fericire, imi schimba toate celulele in corp, ma transforma.

Pe urma ma gandesc ca ma dezintegrez. Atunci cand se termina dragostea asta afurisita parca ma sparg in mii de particule, parca ma usuc si ma innegresc, parca ma sufoc. Pentru ca mi-a luat tot aerul, mi-a luat toata puterea, pentru ca am dat tot. Si iar ma inchid in mine, iar imi incendiez sufletul cum a facut Nero cu Roma. Dar ca si Roma se ridica din nou.

Greu de  tot cu toate sentimentele astea. Si cu starea aia de neliniste cand te gandesti „daca lui nu-i place”, „daca nu ma mai suna”, „daca nu o sa fie nimic intre noi”. Atatea framantari, atatea intrebari aduce sentimentul asta ingrat. Greu sa-i faci fata! Abia dupa perioada asta nesigura ajungi sa simti cu adevarat beneficiile. Atunci poti sa fii liber, sa te manifesti asa cum vrei, sa arati tot ce simti. Atunci e frumos, cand te dezvalui, sa fii tu insuti cu bune cu rele si, cel mai important, cel de langa tine sa te accepte asa pur si simplu.

Ah cate ar mai fi de zis, cat as mai abera pe subiectul asta. Imi place… sentimentul. Tuturor ne place. Asta e unul din scopurile vietii.  Sa gasesti partea aia lipsa a sufletului tau, sa incerci sa o alipesti acolo, trainic. Uff dar cautarea asta e obositoare, dezamagitaore, complicata. Si pana la urma niciodata nu poti sa stii.

Pana la urma eu ce naiba vreau in momentul de fata? Cine-mi spune, ca sufletul meu e mut acum. Cine il incalzeste, cine il face sa prinda glas din nou? Unde naiba e raspunsul asta, in cine…

Eu sunt…

Mi-a spus cineva, mai zilele trecute, ca sunt ca vitamina. Dupa o portie copioasa de ras m-am gandit asa la mine. Nastrusnic gand, precum si urmatoarea caracterizare:

Incepand de la comparatia amicului de mai sus as putea spune, in mare parte, ca sunt de acord. Sunt atat de agitata si de energica uneori incat obosesc oamenii din jurul meu. Bineinteles pe cei care nu pot face fata temperamentului meu.

Ies aiurea in poze. Aiurea rau!

Un alt amic mi-a zis o data ca am ochii fosforescenti. Nu stiu care dintre noi era in stare mai avansata de ebrietate.

Am avut numai animale cu nume ciudate. Gigi, Doroftei, Basescu, Google (caini), Boris, Turbo, Zuza (pisici). Numele actualului patruped e prea obscen pentru a-l metiona.

Am o colectie impresionanta de cicatrici de la fotbal, catarat in copaci, muscaturi de caini, patinoar, etc.

Am picat examenul de permis cu 21, respectiv 20 de puncte. Conduc totusi pe drumuri laturalnice de cate ori am ocazia.

Am luat 10 la examenul de admitere de la facultate. Nu mi-am luat licenta totusi.

Am fost data afara din casa de nenumarate ori doar pentru ca am incercat sa cer o explicatie logica. Eu si gura mea mare.

Ascult ce-mi place, mananc ce-mi place. Injur uneori.

Cel mai bun prieten si confident este chiar fratele meu.

Sunt aeriana si zabauca in mare parte a timpului. Unde mai pui ca sunt si o maestra a gafelor.

Am castigat o tabara la Navodari la o olimpiada. La romana.

In clasele 1-12 am luat o singura nota de 4. Nu am fata de tocilar totusi.

Am prezentat concursul de „Miss” in liceu.

Ma impiedic si ma lovesc foarte des. Eram sa ma innec de cateva ori. Si sa ma calce vreo 3 masini.

Muncesc de 3 ani. Cu carte de munca.

Mint uneori din motive absolut stupide. Ma uimesc si pe mine.

Cand cineva e suparat pe mine nu ma las pana nu ma revansez sau pana nu il supar mai tare :D.

Am plans la un meci de fotbal.

In clasa a 4-a mama mi-a luat o camasa care mi-e buna si acum.

Cateva dintre apelativele mele: „tutti frutti”, „J-Lo” (fundu’ e de vina),  „pitica ucigasa” sau una mai noua „zbanghiuta”, etc.

Mare parte a vietii am fost strigata pe un nume care nici macar nu apare in buletin. Si inca ma mai bantuie acest nume-impostor. Nici macar nu e unul dragut.

Mai mereu sunt cu zambetul pe buze. Daca sunt suparata si gasesc un motiv pentru care sa zambesc se duce toata supararea.

Daca iubesc nimeni nu ma poate convinge ca gresesc. Sunt mai incapatanata ca oricand.

Cea mai scurta partida de sex: 3 minute (pe ceas!). I-a fost dor de mine dom’le…cica.

M-am vopsit in toate culorile de baza. Am un par rezistent.

Nu am schiat niciodata. Nu stiu sa merg cu rolele. Nu mai vreau in viata mea sa patinez. As vrea sa fac scuba diving sau bungee jumping. Am o inclinatie catre extrem.

Cel mai puternic model din viata mea si in acelasi timp o persoana pe care am iubit-o enorm a fost bunica mea. Odihneasca-se in pace!

Traiesc haotic. Nu pot sa mentin un program. Incep o suta de lucruri si rareori termin ceea ce am inceput. Dar si cand ma ambitionez si ma incapatanez nu conteaza daca e bine sau rau. Obtin.

Cand eram mica vroiam sa devin Andreea Esca.

Imi place teatrul. Imi plac cartile. Imi place sa scriu. Toate imi dau senzatia ca evadez.

Fumez. Imi place sa ma catar pe tocuri. Imi plac barbatii inalti. Bruneti. Cu maini frumoase, unghiile, in special. Si cele de la picioare.

Stiu, nu vreti sa ma cunoasteti personal! :))

Nu exista happy-end…

Toate lucrurile incep frumos…

Viata incepe frumos. Cu figura mamei, bratele ei protectoare, caldura imbratisarii ei. Cresti, rasfatat de toti si nu simti nimic din extrema cealalta a vietii. Probabil de asta ne amintim copilaria drept cea mai frumoasa perioada. Apoi ne maturizam, ne lovim de probleme, de situatii limita, de neajunsuri. Viata devine o lupta pentru supravietuire, un sir de intrebari si incercari, de solutii pentru problemele de zi cu zi. Nu e intotdeauna asa veti zice. Dar cum e? Cine are o viata tocmai implinita? Cine se trezeste dimineata cu mintea si sufletul linistite? Cine poate spune la obstescul sfarsit ca a fost in totalitate fericit, ca viata i s-a asternut exact asa cum si-a dorit? Cine poate spune cu toata convingerea ca viata e frumoasa? Poate ocupantul primului loc in topul Forbes. Desi ma indoiesc si de asta. Apoi, chinuiti de batranete, daca o mai apucam, ne stingem… Dupa o viata in care am incercat sa strangem ca apoi sa nu luam nimic cu noi. Dupa calatoria asta prin viata care are acelasi sfarsit pentru toti…

Si iubirea incepe frumos. Betia aia placuta, fluturasii aferenti… Si iti pui toate sperantele, toate dorintele in mainile unei persoane dupa care  ajungi sa te intrebi intr-o buna zi de ce le-a calcat in picioare. Pentru ca asta e dragostea! La un moment dat se ajunge la o asemenea situatie incat ajungi sa faci dintr-o iubire frumoasa o inselatorie sau mai rau sa o transformi in ura. Ma gandesc cu regret ca la un moment dat uitam ca am iubit atat de mult o persoana, ca i ne-am daruit in totalitate si am fost asa fericiti, ca apoi sa ajungem la certuri si despartiri care scot partea animalica din noi. Uitam in totalitate de toate momentele fericite si degradam o persoana care a fost parte din noi, cu care am avut poate planuri de viitor, in care am crezut la un moment dat orbeste. La ce se ajunge pana la urma daca nu la lacrimi, dezamagire, resentimente. Cum privim pe urma acea persoana pe care candva o veneram? Cum sa mai crezi in iubire daca in general finalul e acelasi. Cum te inalta iubirea daca la un moment dat doua persoane care se iubesc devin dusmani? Cum mai e ea pura cand ajungi sa il injosesti pe cel ce ti-a fost alaturi? Cum poate sa te salveze cand suntem predestinati sfarsitului?

Sunt si alte lucruri, mai marunte in comparatie cu cele de mai sus, care incep frumos si se termina dezastruos sa zic asa, dar am ales exemplele cele mai elocvente, cele mai importante pana la urma.

Nu sunt pesimista din fire si sunt de acord ca trebuie sa traim ca si cum nu am sti lucrurile astea, ca ar trebui sa ne prefacem ca totul e bine. Sunt doar niste constatari ce nu ma vor impiedica sa traiesc din plin si sa iubesc orbeste. Insa… si acest insa ma enerveaza la culme, realitatea ne demonstreaza cu totul altceva.

As fi vrut…

As fi vrut…

As fi vrut atat de multe… atat de putin totusi…

As fi vrut sa-i fi putut spune persoanei pe care o iubeam atat de mult, un simplu „Te iubesc”. As fi vrut sa traiesc senzatia aia, eliberarea… Sa il privesc simplu cand era langa mine, sa ma apropii de urechea lui si sa ii soptesc „Te iubesc”. Nu am avut ocazia. As fi vrut atunci cand faceam dragoste sa ii spun cuvintele alea magice… Am spus tarziu „te iubesc”. Am asteptat pana cand am simtit cu adevarat ca sentimentul e cat se poate de real. Si nu a fost acea persoana…

As fi vrut sa mai imbratisez o ultima data acea persoana. Lung… As fi vrut ca imbratisarea aia sa ii arate ca am inteles. Nu am reusit…

As fi vrut sa petrec o zi intreaga cu acea persoana. Sa ma trezesc dimineata si sa il vad cum doarme usor pe perna… sa il sarut usor pe frunte, sa deschida ochii si sa ma traga langa el intr-o imbratisare calda. Sa ne ridicam din pat ciufuliti si sa mergem la bucatarie. Sa vorbim, sa schimbam privirile alea ghiduse. Apoi sa gasim ceva de facut impreuna. Poate un film… sa stam unul langa altul asa pur si simplu. Apoi poate o plimbare, un sarut… Apoi seara sa stam unul langa altul in pat, sa ne lasam purtati de linistea noptii… Nu am avut ocazia…

As fi vrut sa vorbesc deschis cu acea persoana, sa stie ce simt cu adevarat, sa… Dar nu s-a intamplat…

As fi vrut ca viata de dupa el sa fi fost alta, sa nu fi fost atat de plina de ganduri, de intrebari… As fi vrut sa pot sa il privesc fara sa simt ca se rupe ceva in mine, fara sa umplu perna de lacrimi… Nu am reusit…

As fi vrut sa nu-mi alerge prin minte multi ani dupa, amintirea lui… As fi vrut sa nu simt nevoia aia de a mai vorbi cu el, de a sti ce mai face, pur si simplu amical. As fi vrut sa nu mai simt nevoia atingerii lui, sa nu mai simt nevoia de a-i simti buzele langa ale mele. As fi vrut sa nu mai am curiozitatea aia carnala de a vedea cum e sa il mai am o data…

As fi vrut sa ii multumesc pentru tot, pentru fiecare moment pe care eu l-am trait atat de intens… Sa ii multumesc ca am invatat ceva.

As fi vrut sa ii spun ca nu regret nici macar o secunda, ca am atatea amintiri placute, neobisnuite,  speciale. As fi vrut sa vada in ochii mei ca nu regret, ca il privesc cu bunavointa, fara resentimente. Ca nu am sperat niciodata la eternitate, ca stiam ca totul se va termina intr-o buna zi, insa a fost mult prea devreme si nu am stiut cum sa reactionez… Ca inteleg…

As fi vrut sa vada cum sunt, sa ma cunoasca intru totul, sa imi acorde timpul necesar sa ii arat cum sunt…

As fi vrut sa simta toate astea atunci cand il tineam de mana… sa simta cat zbucium urma sa am in mine, cat urma sa ma chinui, cat urma sa ma cert cu mine, cat urma sa ma intreb…

As fi vrut sa pot sa il ajut cu ceva, sa ii fiu aproape atunci cand ii era greu… sa-mi vorbeasca, sa-mi spuna ce-l framanta, sa-l strang in brate si sa ii spun ca totul va fi bine.

As fi vrut sa vada cate eram dispusa sa fac pentru el, cate sa trec cu vederea, cate sa ii demonstrez, cat de mult mi-as fi dorit sa ma lase sa-i fiu alaturi… sa se topeasca un pic si sa ma lase sa ma incalzesc…

As fi vrut sa pot sa ma transform in tot ceea ce ar fi vrut el vreodata… Cat de absurd acum…

As fi vrut sa fie doar o zi in locul meu, sa se vada si el prin ochii mei. Sa se vada cat de frumos il conturasem, cu cata dragoste il colorasem, cat de deosebit parea in sufletul meu…

As fi vrut sa inteleaga toate astea la timpul lor…

Nu-i asa ca…

Nu-i asa ca ori de cate ori iti doresti ceva foarte mult se intampla sa nu obtii, iar atunci cand intr-un final ajungi sa ai acel lucru nu iti mai creeaza nici o satisfactie? Pentru ca fiecare lucru, fiecare dorinta, fiecare deziderat ar trebui indeplinite la timpul lor.

Nu-i asa ca iti doresti lucruri superficiale inaintea celor care conteza cu adevarat? Iti doresti haine, pantofi, masina, etc inainte de a-ti dori fericire, iubire, sanatate, etc. Intr-adevar ne dorim si aceste lucruri insa dorintele pregnante sunt cele materiale. Uneori si in rugile noastre punem aceste lucruri profane fara a realiza cat de mult gresim.

Nu-i asa ca atunci cand nu mai ai nici o speranta, cand nu mai vezi nici o cale de iesire si incepi sa disperi, din senin apare si solutia? Dar numai dupa ce ai ajuns intr-adevar sa disperi. E ca si cum solutia ar fi fost acolo tot timpul iar tu ai ales sa nu o vezi. Dar tu chiar nu ai vazut-o. E un fel de ironie, un fel de testare pentru a realiza cat de increzator poti fi, cata putere de a spera mai ai.

Nu-i asa ca oricat de mult te-ai incapatana, oricat de mult te-ai stradui parca ceva se schimba in cursul tuturor lucrurilor pentru a fi cat mai greu sa realizezi ce ti-ai propus? Iti doresti sa te schimbi, iti doresti sa iti consolidezi viitorul, iti doresti sa ajungi sa faci anumite lucruri pentru tine si tocmai atunci ceea ce parea a fi prielnic si simplu devine deodata complicat.

Nu-i asa ca atunci cand promiti de multe ori ajungi sa iti incalci promisiunea? „Te voi iubi mereu”, „Promit ca ajung mai devreme”, „Voi fi acolo la timp”, „Nu te voi rani niciodata”, „Ma voi schimba, vei vedea”, „Nu se va mai intampla”… Cati dintre noi am reusit intr-adevar?

Nu-i asa ca ai iubit impotriva tuturor semnelor evidente ca nu e reciproca treaba? Ca te-ai incapatanat sa crezi ca intr-o buna zi va fi reciproc, ca vei primi daca nu in totalitate, macar jumatate din ceea ce ai investit. Stiu, ti se pare absurd acum, cand faci o retrospectiva si te intrebi „Oare ce-a fost in capul meu”. Trebuie sa invatam sa primim la fel de mult si sa nu mai alergam dupa fantasme.

Nu-i asa ca nu invatam niciodata din greseli? Ca desi zicem ca ne-am invatat minte, ne mai trebuie cel putin doua sau trei incercari ca intr-adevar sa invatam ceva. Sau poate nici atunci.

Nu-i asa ca intotdeauna ajungem sa ii ranim pe cei dragi noua? Parinti, prieteni, iubiti. Ajungem la un moment dat sa ii ranim, sa ii dezamagim, sa ii indepartam din varii motive. E aproape o regula.

Nu-i asa ca visam intotdeauna la mai mult, sau la ceva ce nu ne apartine? Ca suntem atrasi iremediabil de ceva ce nu putem avea, ca traim cu dorinta aia ascunsa de a poseda ceva ce nu-i al nostru pentru simplu fapt ca e mai incitant, mai palpitant.

Nu-i asa ca suntem plini de contradictii, de porniri diametral opuse? Suntem in asa fel facuti sa fim tot timpul nehotarati, sa fim tot timpul sceptici, nemultumiti in foarte multe aspecte. Ajungem la un moment dat sa ne contrazicem pe noi insine.

Nu-i asa ca ajutorul vine mai mereu de la persoane la care nu te asteptai? Ca e regula asta nescrisa ca atunci cand ai nevoie de ceva, cei apropiati sa nu te poata ajuta, sau sa nu fie dispusi. Uneori acest ajutor vine, paradoxal, de la persoane cu care ori nu ai nici o tangenta sau care chiar iti erau impotriva.

Nu-i asa ca viata e un sir de intamplari si incercari, de experiente si alegeri? Da, normal. Nu cred ca a fost cineva ferit de acest tumult al vietii.

Nu-i asa ca speranta a fost intentionat lasata pe fundul cutiei Pandorei? Pentru a ne putea trezi dimineata cu puterea de a trece peste o noua zi, oricat de grea. Ca e ca un fel insulina, ca o perfuzie cu optimism…

Nu-i asa?

Revolutia inimii mele

Era o vreme cand, daca inima mea nu zburda prin tot corpul de atingerea iubirii, nu ma simteam om. Si chiar daca nu mai aveam liniste, chiar daca ma chinuiam cu ea tot timpul si incercam sa fac un lasso pentru nebuna, parca eram fericita. Simteam eu ca daca iubesc asa la intamplare, ca daca sunt altruista si il iubesc pe el dom’le, impotriva a tot ce ar zice lumea,  atunci voi fi cu adevarat implinita. Iubeam, asa, haotic un om despre care nu stiam daca merita sau nu, despre care credeam ca e vreun fel de zeu profan. Bineinteles ca am mai gasit si alte zeitati dupa asta. Dar respectivul avea ceva inexplicabil de tentant, avea un fel de a fi pervers de bun.

Si cand nu a mai stat prin preajma mea de femeie sufocanta si iubareata in sensul ala rau, parca s-a crapat lumea in doua. Parca nici culorile nu mai erau vii, parca nu mai intelegeam nici un cuvant, parca lacrimile nu aveau nici un baraj, parca eram toata lacrimi si fiere. Nimic, dar nimic, nu avea nici cel mai mic sens. Si rataceam asa fara sa imi pese pe unde, fara sa am un alt gand, fara alte amintiri, fara alte trairi. Nici o bucurie, nici un suras. Numai tristete. Pentru ca am iubit irational, obsesiv, bolnavicios. Pentru ca nu am stiut sa ma  bucur decat de obsesie, pentru ca am crezut ca iubirea inseamna sa sufoci pe cineva, sa il inchizi in suflet si sa arunci cheia. Doar ca nu sta acolo, oricat ai incerca. Si cu cat te straduiesti mai mult sa il tii aproape cu atat vrea mai mult sa scape.

Si acum nu mai vreau decat sa traiesc asa simplu. Sa imi stea inima locului. De mult n-a mai scapat libera. Doar uneori bate mai alert, semn ca ar vrea sa dea o fuga pana la calcaie. Dar nu mai reuseste sa scape. Si daca inainte tot corpul era al ei si isi instalase dictatura pana si asupra creierului acum s-au schimbat un pic lucrurile. Am instaurat voit dictatura creierului si am asediat inima. Sa stea acolo linistita, sa nu mai zburde desfranata de colo colo. Nu stie nebuna ca o pazesc de rau. Nu stie ca o vreme buna doar o sa ma tina in viata, nu o sa se mai umple de simtiri. O sa faca ce stie mai bine. Sa pompeze sange pentru a tine in viata trupul. Care la randul lui isi cere partea, fie ca participa si inima sau nu. Lui ii e egal. Desi uneori isi aminteste de momentele alea in care faceau un cuplu asa grozav. Cand colaborau atat de bine, cand nu erau cu nimic separate. Si ce mai abundenta de senzatii…

Acum trupul isi face treaba cu maximum de senzatii dar inima da cu adevarat savoare acestora. Inima incalzeste si nuanteaza  si amplifica si complica si schimba…tot. Dar trebuie sa o utilizezi adecvat, sa o dozezi, sa o stapanesti pentru ca e lacoma, e neslefuita, e impulsiva.

Intr-adevar, acum sta. E cam plictisitor asa fara zbuciumul ei, dar prefer sa ma plictisesc. Pentru ca pana la urma, daca o las de capul ei o sa iasa din mine. Pentru ca e salbatica si vrea cu orice pret sa scape… inca o data macar. Dar o mai tin, o mai las pana cand o sa gasesc momentul sau persoana potrivita.

Ma gandesc ca poate am gasit-o, dar…neah. Am lasat-o sa plece. Poate am trecut pe langa ea, ma gandesc ca uneori stau de vorba cu ea, ca o privesc din cand in cand. Dar inima mea a revenit la menirea ei primordiala. E oarba la orice altceva. Pentru ca acum e era creierului, stapanul suprem. Si se descurca de minune pana acum. M-a scutit de multe deziluzii. Nu de toate insa. Asta e, face si el ce poate. O sa fie de rau cand isi va restaura nebuna dictatura. O sa fie dezordine mare. E odihnita si o sa revina cu forte noi. Ravagii o sa faca. In mine. Pentru ca nu are frica. Frica o am eu…

Daca vreti discriminare, atunci sa fie!

Pentru ca nu am decat un singur lucru de spus: „M-am saturat!”

Barbatii se plang ca nu ne inteleg, dar pe ei cine mama naibii ii intelege. Cu toate toanele, cu toata nehotararea lor, cu incapabilitatea de a se maturiza vreodata complet, cu nesimtirea aferenta. Haideti nu incercati sa spuneti ca nu sunt toti la fel, ca exista si gentlemani perfecti, bla bla. Va spun eu sunt exceptii, dar sunt atat de rari si de casatoriti incat arareori sau deloc ii descoperi. In rest, o apa si-un pamant.

Nu sunt niciodata multumiti de noi. Pai da frate, niciodata nu va convine nimic. Trebuie sa fim mereu ca scoase din cutie, in mare parte vreti sa ne facem blonde ca vi se pare voua ca sunteti mai barbati daca suntem noi blonde (si apropo, e un mit ala ca blondele se excita mai mult), nu prea aveti rabdare cu noi, nici la preludiu, nici la cumparaturi, nici la baie, etc. Daca am face toate lucrurile astea atunci cand pocniti voi din degete, ar fi ideal, nu?

Si ce nu suport, dar nu suport de nici o culoare, e faptul ca atunci cand, vorba aia, vi se scoala, faceti femeile „tarfe, curve, etc” din orice. Gata, ati pus eticheta. Daca femeia e indrazneata, descurcareata, are initiativa si e deschisa dorintelor voastre perverse (si chiar nu o zic intr-un sens rau) nu va place, ca cica femeia e versata dom’le. Dar te-a facut sa te simti bine, nu? Atunci inchide naibii gura si deschide-ti creieru’ ala (pe care intre noi fie vorba, voi barbatii, il folositi intr-un procent mult mai mic decat noi) ca femeia aia si-a dat interesul ca tu sa te simti bine. Si noi nu prea primim intotdeauna atentia necesara, dar, ca de obicei, lasam de la noi. Si tot noi suntem „steoarfe” draga.

Daca stam ca mutele si nu ne implicam si nu participam activ la actiune iarasi nu e bine, ca cica suntem „scanduri”. Pai pana la urma ce vreti, fratilor? Daca e alba vreti neagra, daca e neagra vreti alba. Si sunt atatea femei care se multumesc cu putin, care stau cu vreun un dobitoc care nu le apreciaza, pentru ca il iubesc, sau mai rau, pentru ca el a fost primul, sau mai stiu eu ce motiv din asta pur feminin (care ma enerveaza la culme, ca a trecut vremea lor de mult) si se chinuie asa, pentru ca asa suntem inca invatate, din pacate.

Se plang, in plus, ca avem gura mare. Gresit! Avem vocabular. O femeie foloseste mult mai multe cuvinte decat un barbat, pentru simplul fapt ca stie mai multe. Exagerez, normal, insa sunt feminista, ce vreti?!

De fapt sunt atatea lucruri de care va plangeti, atatea nemultumiri. Ba ca nu stim sa facem mancare, ba ca am pus si noi cateva kilograme in plus, ba ca nu aveti sosete curate, ba ca nu v-am calcat nu stiu ce camasi, ba ca nu vrem sa mergem in vizita la mamele voastre (mereu!), ba ca ne plimbam prin fata televizorului cand va uitati la meci, etc. Sunt atatea! Sunteti stresanti! Ca sa nu mai vorbesc de badaranii care reproseaza faptul ca femeile sunt cheltuitoare dom’le, ca te lasa lefter. Eh, nu e chiar asa, pentru ca noi suntem mai mature decat voi, avem un sentiment mai accentuat al caminului, avem un simt al responsabilitatii mai ascutit si in general muncim pentru ceea ce vrem sa avem. Nu vorbesc de exceptii, din nou…

Oricum, cert e ca nemultumirea vine din ambele parti. Si pana la urma razboiul asta al sexelor anima spiritele. Sa nu credeti ca am cazut la pace. Nu! Bunul simt al nostru si diplomatia sunt armele noastre redutabile. Sa nu mai vorbim de rabdare.

Pana la urma, trebuie sa recunoasteti ca putini dintre voi se descurca in lipsa unei prezente feminine. Cu greu va desprindeti de imaginea mamei (si de mancarea facuta de ea) si apoi va doriti pe cineva care sa continue sa abia grija de voi. Asta e adevarul. Oricat de nemultumiti ati fi, simtiti nevoia acuta de fi dadaciti. Acum ganditi-va la noi. Noi ne intretinem singure, ca doar nu ne spalati voi sosetele sau ne faceti de mancare (da, stiu, unii dintre voi fac si mancare, dar iar nu am nici un chef sa vorbesc despre exceptii), facem cumparaturi, etc. Am avea nevoie de voi doar pentru…stiti voi. Asta daca ar fi asa simplu.

Desigur sunt ironica, exagerez si asa mai departe. Pentru ca nu am gasit inca „masculul” care sa se incadreze in tipar. Tiparul meu. Si astia pe care i-am intalnit pana acum m-au determinat sa fiu asa „misogina impotriva barbatilor”.

🙂