Antagonism…

Posted: 26 Noiembrie 2009 in Soul shaker
Etichete:, , , , , ,

Vreau sa fiu singura dar parca as vrea sa iubesc. Nu ma multumeste insa nici o varianta. Daca iubesc ajung la un moment dat sa sufar. Cu siguranta. Pentru ca pun suflet, pentru ca ma dedic omului de langa mine, pentru ca imi place sa ma simta aproape si eu la randul meu pe el. Imi place enorm senzatia aia de complicitate cu cel de langa mine. Cu tabieturile noastre, cu micile secrete, cu toate alintarile si jocurile caracteristice cuplurilor. Dar numai gandul ca ne putem certa, ca ne putem desparti ma face sa dau inapoi si sa las toate astea deoparte oricat de tentante ar fi.

Da, pentru ca am suferit si stiu cum e. Stiu la ce se ajunge. Da, stiu si ca merita sa incerci mereu. „Iubeste ca si cum nu ai fi suferit niciodata” spunea cineva si are dreptate. Insa, acum cel putin, nu prea mai sunt asa optimista fata de dragostea asta.

Dar nici singura nu imi place. Nu are cine sa ma asculte, cine sa ma tina de mana, cine sa ma sarute, cine sa imi zambeasca. Nu e bine deloc. Nu ma rasfata nimeni, nu-mi spune nimeni lucruri frumoase. Nu am pe cine sa strang in brate, pe cine sa privesc in ochi si sa ii spun traznai siropoase, nu am pe cine sa mangai, pe cine sa ciupesc, sa ciufulesc si alte chestii din astea care ma definesc.

Da, pentru ca atunci cand iubesc sunt asa dragastoasa si de personala. Ma agit intr-una, ma invart in jurul acelei persoane ca un licurici, pun foarte mult suflet, o iau razna asa un pic. Pentru ca pana la urma asta e dragostea – euforie. Ma alimenteaza cu fericire, imi schimba toate celulele in corp, ma transforma.

Pe urma ma gandesc ca ma dezintegrez. Atunci cand se termina dragostea asta afurisita parca ma sparg in mii de particule, parca ma usuc si ma innegresc, parca ma sufoc. Pentru ca mi-a luat tot aerul, mi-a luat toata puterea, pentru ca am dat tot. Si iar ma inchid in mine, iar imi incendiez sufletul cum a facut Nero cu Roma. Dar ca si Roma se ridica din nou.

Greu de  tot cu toate sentimentele astea. Si cu starea aia de neliniste cand te gandesti „daca lui nu-i place”, „daca nu ma mai suna”, „daca nu o sa fie nimic intre noi”. Atatea framantari, atatea intrebari aduce sentimentul asta ingrat. Greu sa-i faci fata! Abia dupa perioada asta nesigura ajungi sa simti cu adevarat beneficiile. Atunci poti sa fii liber, sa te manifesti asa cum vrei, sa arati tot ce simti. Atunci e frumos, cand te dezvalui, sa fii tu insuti cu bune cu rele si, cel mai important, cel de langa tine sa te accepte asa pur si simplu.

Ah cate ar mai fi de zis, cat as mai abera pe subiectul asta. Imi place… sentimentul. Tuturor ne place. Asta e unul din scopurile vietii.  Sa gasesti partea aia lipsa a sufletului tau, sa incerci sa o alipesti acolo, trainic. Uff dar cautarea asta e obositoare, dezamagitaore, complicata. Si pana la urma niciodata nu poti sa stii.

Pana la urma eu ce naiba vreau in momentul de fata? Cine-mi spune, ca sufletul meu e mut acum. Cine il incalzeste, cine il face sa prinda glas din nou? Unde naiba e raspunsul asta, in cine…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s